Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Marx, Dostoievski şi... Charon

        Dan Stanca

În această vară a plecat dintre noi Ion Ianoşi, cărturar remarcabil, despre care se poate spune că a avut o viaţă plină. În anii comunismului a fost stimat, considerat unul dintre gânditorii marxişti foarte deschişi la minte, după 1989 a gustat şi din cupa otrăvită a marginalizării, dar nu şi-a schimbat opiniile. Cred că acesta este unul dintre meritele sale fundamentale: acela că nu a umblat cu cioara vopsită, nu a dat-o la întors, a rămas pe poziţii şi, cu siguranţă, a privit cu un oarece dispreţ spasmele noastre de-a recupera România interbelică, de-a ne închina intelectualilor de atunci, de-a face din ortodoxie o atitudine vie şi a scăpa de comportamentul formalist. Dar spre deosebire de Zigu Ornea care, istoric literar tenace, a publicat o carte precum Anii treizeci, extrema dreaptă românească, în care a şters pe jos cu idealurile noastre, dl Ianoşi a rămas ferm şi sobru, conceptual şi detaşat, glacial şi netulburat. Ce-o fi fost de fapt în sufletul său nu avem de unde şti. Dar au fost destule spre deliciul psihanaliştilor dacă ar fi să ne gândim doar la faptul că un om, instructor la CC al PCR, pe de altă parte a fost în stare să scrie o carte ca Dostoievski, tragedia subteranei sau Sublimul în artă... De necrezut, doar că cine se mai miră în ziua de azi!
Mi-l aduc aminte din toamna lui 1977 când ţinea cursul de estetică la Facultatea de limbi străine unde, chipurile, eram student. A fost acela unul din cursurile strălucite de care-mi amintesc perfect şi pe care în memoria mea afectivă îl alătur celui de literatură universală ţinut de Cornelia Comorovski. Dar sunt, fir-ar să fie, patruzeci de ani de atunci. Ion Ianoşi avea o persuasiune excepţională şi practica un fel de magie a abstracţiunilor. Ca să nu rămână numai la nivelul acesta, a coborât, cum ar veni spus, pe pământ şi ne-a sugerat, fiindcă tot eram la doi paşi de cinematograf, să mergem să vizionăm la „Patria” filmul lui Nikita Mihalkov, Piesă neterminată pentru o pianină mecanică, după Cehov, iarăşi un moment de graţie al acelor vremuri. Dl. Ianoşi era îndrăgostit de literatura rusă. Îşi petrecuse doar studenţia la Leningrad, trăise „nopţi albe”, o cunoscuse pe Janine, cum să nu-i iubească pe ruşi! Pe de altă parte era ataşat de valorile Europei Centrale. Iubea spiritul nemţesc, solid, ordonat. A scris de altminteri o monografie despre Thomas Mann şi, dacă nu greşesc, a semnat temeinice studii introductive la Muntele vrăjit şi Doctor Faustus. Ion Ianoşi îl avea pe Marx drept călăuză, dar spiritul lui nu a slujit explicit dogmele clasicului dascăl. Cred că acestea au fost cele două feţe ale sale. Nu e vorba de duplicitate, ci de o credinţă consecventă în anumite valori utopice, dublată de „subterana” sufletului, când observi exact ce se întâmplă, dar te abţii să faci sublima abjurare. Din cauza aceasta eu îl aşez între Marx şi Dostoievski, cu un „popas” intermediar în marea literatură germană a secolului XX. Romancierul rus îi servea, cum ar veni spus, pe tavă drama socialismului care degenerează în dictatură, dar exegetul era oarecum silit să închidă ochii ca să păstreze între pleoapele strânse imaginea Internaţionalei solare care-i conduce pe oameni spre paradisul visat.
Ion Ianoşi a scris despre Demonii, dar, asta sigur, bag mâna-n foc, nu credea în demoni. Dacă pe timpurile acelea de tristă amintire când era mare instructor de partid cineva i-ar fi spus că Ana Pauker şi Leonte Răutu sunt demoni, ar fi râs în hohote şi s-ar fi uitat cu compasiune la nefericitul capabil de asemenea etichetări. Şi după 1989, retras în camera sa de lucru, blindată de rafturi şi rafturi de cărţi, dacă acelaşi cineva ar fi sunat la uşă, ar fi rugat să fie primit şi, odată primit, ar fi început să turuie bunăoară despre „Rugul aprins” cu siguranţă că, învingându-şi politeţea, Ion Ianoşi l-ar fi invitat pe cetăţean afară. Nu avea deschidere pentru o problematică cu adevărat spirituală, deşi, cum am spus, a manevrat concepte şi s-a mişcat după pofta inimii în spaţiile celei mai înalte literaturi şi filosofii. A fost atunci domnia sa hegelian sau marxist? A fost, evident, aproape de Marx, dar, conform modei care a făcut ravagii în Occident, a operat disocierea (coupure) dintre Marx-ul tânăr, filosof romantic, şi economistul nemilos care a pus la zid modul de producţie capitalist. Cam aşa stau lucrurile... Oi greşi, dar ăsta să fie păcatul meu. Nu cred că e prea mare...
E limpede că în ultimele două decenii, cu toate că a publicat mult, dl Ianoşi nu mai era ce a fost. Ştia lucrul acesta, era prea inteligent ca să se îmbete cu apă sau cu vin prost. Soţia sa a lucrat ani şi ani la catedra de socialism ştiinţific a Universităţii bucureştene, îmi amintesc că am avut-o profesoară, şi, la fel, avea o pricepere fenomenală de a-ţi prezenta într-o lumină frumoasă lucruri a căror adevărată faţă o vedeai imediat cum ieşeai din clădirea facultăţii. Adevărul e că multă vreme m-am frământat şi am încercat să pricep cum e posibil să pui în evidenţă nişte concepte şi pe de altă parte să nu vezi sau să te faci că nu vezi ce e la un pas de tine. Dar, vorba lui Ion Iliescu, Ceauşescu a întinat idealurile socialismului. Şi Ion Ianoşi gândea la fel, în fond erau aceeaşi generaţie...
 Pe măsură ce avansăm în timp, fără nici un dubiu, şi vedem ŞI adevărata faţă a capitalismului, vom ajunge toţi de stânga. Aceasta este legea istoriei, nu alta, dar sunt „ferestre” care, atât timp cât stau deschise, ne îngăduie să vedem şi altceva. Aşa a fost în anii nouăzeci, acei ani au fost o „fereastră”. Îl respect pe Ion Ianoşi pentru consecvenţa domniei sale, dar oare chiar nu şi-a dat seama de existenţa unor asemenea „ferestre”? A crezut şi el că în decembrie 1989 oamenii au strigat doar „Jos Ceauşescu”, şi nu „Jos comunismul”? Dacă a crezut, „tragedia subteranei” e cu atât mai întunecată iar reperul său, Feodor Mihailovici, se răsuceşte în mormânt. Dar Ion Ianoşi a ştiut excelent să fie locatarul unui anume „turn de fildeş”. De aici nu l-ar fi scos nimeni. Să fi dat ortul popii acum N. Ceauşescu, tot era de o seamă cu Radu Beligan, şi dl Ianoşi s-ar fi aflat în acelaşi turn. Un turn FĂRĂ FERESTRE. Sau ferestrele erau false, concepte perfect imitative ale libertăţii, dar nu mai mult.
Ca o observaţie pe care nici nu e nevoie s-o citiţi şi de aceea nici nu solicită vreun comentariu: Ion Ianoşi a trecut dincolo, poate în aceeaşi luntre a lui Charon, cu Elie Wiesel...



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul