Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Vis la Metropolis sau Cum putem deveni masoni

        Mircea Ghiţulescu


Am urmărit cu o curiozitate disproporţionată Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, cea mai fierbinte premieră bucureşteană, la Teatrul Metropolis. Dragoş Galgoţiu, după gloriosul Dorian Gray de la Odeon, cade din nou în păcatul eseului ininteligibil, cum făcea pe vremuri în Don Juan de Moličre de la Teatrul Mic. Masacrează comedia magică naturistă, florală şi fundamental erotică a lui Shakespeare în aşa manieră încât nu regăseşti nici magia, nici natura, nici erotismul. Căci despre ce e vorba în Visul unei nopţi de vară decât despre desfrânarea erotică ? Perechile terestre Hermia şi Lysander plus Helena şi Demetrius, mereu schimbătoare, sunt urmate de cuplul pe cale de constituire alcătuit din Theseu, ducele Atenei (nu vom şti niciodată să explicăm obsesia lui Shakespeare cu „ducii” din Grecia antică) şi Hyppolita, regina Amazoanelor, pentru că, la sfârşitul acestei reverii sexuale, să aflăm că şi printre zei e la fel: Oberon, zeul pădurii, şi Titania, regina zânelor, nu sunt scutiţi de infidelitate. Pe niciunul dintre aceste trei trepte spirituale ale erotismului lucrurile nu merg cum trebuie. Titania se îndrăgosteşte de un măgar, pe a doua treaptă Hyppolita face ochi dulci pe faţă cu Philostrat, maestrul de ceremonii al lui Theseu, iar tinerii pământeni trec de la unul la celălalt în absenţa completă a raţiunii. Bine că Shakespeare nu dă vina pe om, săracul, ci pe spirite. Este totdeauna un drăcuşor care te lasă fără speranţă în fidelitate, distrându-se să ne arunce unii în braţele altora. Este un Încurcă Lume care, aici, se numeşte Puck (în alte piese de Shakespeare are alt nume), care dezbină perechile fără să vrea. Nevoia de dragoste este, însă, atât de mare încât nimeni nu mai cere nici o explicaţie.


Dragoş Galgoţiu afirmă de la un cap la altul o atitudine netă faţă de text, dar nu ştii prea bine care este aceea. Face un ghiveci româno-saxon punând actorii să vorbească în limba engleză, după ce au vorbit destul de prost în limba română, dispreţuind în acest fel şi engleza, şi româna. Dublează pe Puck jucat de un înţelept (Contantin Cojocaru), completat de un pitic drăgălaş (Vanda Rotaru) care încurcă lucrurile. Asta nici nu ar fi greu de înţeles dacă mergi după proverbul românesc „unde e minte multă (Puck/ Cojocaru) e şi zăpăceală mare (Puck/Vanda Rotaru)”, dar marile monoloage, mai ales al ţesătorului Bottom transformat în măgar (de care se îndrăgosteşte zeiţa Titania, care îl scarpină între urechi), în care descrie toată acea fabuloasa lume a spiritelor nocturne ale pădurii, se pierd. Toată lumea magică (cu acele nume atât de stângaci traduse în varianta Galgoţiu în raport cu versiunea lui Şt. O. Iosif), al Titaniei însăşi, rostite în spatele unor panouri de plastic semiopac sunt auzite poate doar de regizorul cu memoria conştiinţei şi de actorii care le spun. În spatele aceloraşi panouri nici măcar chipurile actorilor nu sunt distincte. Marian Râlea (Bottom/Măgarul) şi Ada Condeescu (Titania) devin victime inocente ale unui decor stufos. „Decor stufos” care abia în final îşi expune însuşirile magice de oglinzi şi retro-oglinzi, când apare Oberon, Marele Maestru: Tudor Aaron Istodor, cu o expresie visătoare, imobilă, ca de pe o altă lume, vorbind cât de cât limba engleză, înveşmântat în frac roşu, pantaloni cu pantofi roşii, dar mai ales cu frac roşu ca şi cei doi Puci. Un rol excelent creat pe încremenire. Dacă nu se mişcă, Tudor Aaron Oberon este numai bun de fimat. Şi totuşi, ce se întâmplă în Visul lui Galgoţiu? Nu vom afla decât în scena finală, când actorii invadează mica sală supraîncărcată cu mobilă şi decor de la Metropolis şi dau mâna cu spectatorii. „Proletari din toate ţările uniţi-vă” a fost prima lozincă ce mi-a venit în minte. Apoi, când m-a prins de mână Alina Grigore (o Helena de o naturaleţe comică izbitoare, asupra căreia ar fi meritat să insistăm, ca şi asupra Ioanei Barbu/ Hermia) m-am gândit la ponositele versuri Hai să dăm mână cu mână. Până la urmă, nu era nici una, nici alta. Sigur, mi-a făcut plăcere să strâng mâna lui Ionel Mihăilescu, un actor cu resurse substanţiale în rolul Thisbe din Interludiu, ca şi a lui Gabriel Spahiu, un lunatic în rolul regizorului din acelaşi episod. Dar, dacă te gândeşti mai bine, îţi aduci aminte de o brăţară masonică din copilărie cu două mâini care se strâng cu putere. Dacă vreţi să fiţi masoni mergeţi la Visul unei nopţi de vară de la Metropolis şi vă strângeţi mâinile cu actorii. Nu mai ştim ce se întâmplă cu masoneria dar o asemenea expunere publică ar putea distruge taina pe care se bazează. Lasă că masoneria se vorbeşte în franceză, nu în engleză. Doar că trebuie să aveţi un joben roşu sau, poate, să vi se dea la intrare.


Succesul cu Dorian Gray a lăsat sechele serioase pe scoarţa ce­rebrală a lui Dragoş Galgoţiu, dar Shakespeare nu este Oscar Wilde. Nu totul se poate juca pe culori roşu carmin, ca în rolul lui Dorian Gray, unde Răzvan Ma­zilu şi-a jucat rolul vieţii. Ra­finamentul de la Curtea lui Theseu (Dan Aştilean), cu Hyppolita (Lia Bugnar) care fumează havane din Indii, este tot din Oscar Wilde. Doar luptele dintre bieţii Demetrius (Radu Iacoban) şi Vlad Logigan (Lysander), actori respectabili, sunt amintiri din Thailanda. Amin­tiri televizate ale lui Dragoş Gal­goţiu.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul