Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei sau despre singura certitudine

        Anastasia Dumitru


Din noianul de cărţi confesive, privirile mi-au rămas aţintite asupra unui titlu, aparţinând lui Livius Ciocârlie, Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei, care m-a oprit din goana mea şi m-a îndemnat la meditaţie asupra gravităţii şi veridicităţii sensului acestei singure certitudini. Mi-am zis: Iată o ecuaţie pe care nu a rezolvat-o încă nimeni, toţi rămânând captivi în mrejele lui Cronos, cel care îi uniformizează pe oameni, pe regi şi slujitori, pentru că în faţa lui Thanatos niciun muritor nu se poate împotrivi. Am început să citesc volumul cu gândul să aflu răspunsul la întrebarea: Cum poţi să scrii o carte despre tema morţii, să trăieşti starea senectuţii cu tot ce înseamnă ea şi totuşi să fii ,,viu”, să ai prezenţa de spirit şi să porţi dialogul cu familia şi cu societatea? De ce să mai scriem, de ce să ne (auto)iluzionăm dacă suntem conştienţi că este numai o chestiune de timp între a fi şi a nu fi, viaţa însemnând sensul dat duratei între naştere şi moarte ?
Lăsăm cugetările noastre prealabile şi încercăm să înţelegem conţinutul mărturisirilor lui Livius Ciocârlie. Încă din 1997, când apărea Cap şi pajură (Ed. Albatros), autorul îşi punea problema autenticităţii unui jurnal şi a ,,intervalului”. După ce încheiase Viaţa în paranteză pentru Editura Amarcord, era în căutarea timpului necesar pentru a se concentra asupra unui proiect major, poate acela al revederii ,,definitive” a jurnalelor, începute din '78, întrebându-se dacă nu cumva această scriitură este un mod de ,,a înşela moartea” sau o ,,tehnică producătoare de nemurire”. De atunci, din veacul anterior, şi până la apariţia cărţii din 2005, autorul a păşit în mileniul trei, încercând să dea răspunsurile unei interogaţii esenţiale privind bătrâneţea şi moartea, teme incontestabile pe care continuă să le considere ,,proiectele sale de viitor”. Drumul ales de autor este unul personal, nu sub semnul ,,cenuşii”, ci al zbuciumului, al căutării (de sine) şi al zborului. Chiar dacă afirma ,,Timpul mă macină zi cu zi, iar lucrul înaintează tot zi cu zi. Timpul şi lucrul merg în direcţii contrare în acelaşi ritm. Unul vine peste mine, cu celălalt mă duc”, pentru a scăpa de teroarea timpului, s-a concentrat asupra cărţilor Trei într-o galeră (Ed. Echinox, 1998); Caietele lui Cioran (Ed. Scrisul Românesc, 2000); De la Sancho Panza, la Cavalerul Tristei Figuri (Ed. Polirom, 2001); & comp. (Ed. Polirom, 2003); ...pe mine să nu contaţi - convorbiri cu Mircea Benţea (Ed. Paralela 45, 2003), finalizând în 2005 cartea despre moarte, gândită ca un demers de căutare a viului şi de câştigare a unui pariu cu sine însuşi sau poate şi cu moartea.
Referindu-se la bătrâneţe, cel care a scris Cap şi pajură era de părere în 1997 că ,,Noi nu murim, nici măcar nu îmbătrânim”, iar la nici zece ani, în 2005, era convins că ,,bătrâneţea e vârsta când adevărul că vei muri nu mai poate fi escamotat”. Contradicţiile autorului rezultă din dificultatea temei abordate şi din schimbarea opticii asupra acestui subiect capital, de care fiecare individ se apropie în felul său până în ziua Z, cea a coincidenţei opuşilor, a îmbinării finitului cu infinitul. Aflăm că lecturile şi scrisul sunt căile de amânare şi de ignorare a acestei crude şi incontestabile realităţi. Noianul de autori, scriitori şi filosofi, de idei şi viziuni, formează un arc salvator peste timp, constituind tot atâtea trepte necesare în urcuşul către piscurile care să îi asigure salvarea de finitudine. Instanţa homodiegetică face o trecere în revistă a diverselor aspecte ale morţii: de la vânătoare la omorârea ritualică, până la cele mai profunde meditaţii şi contemplări ale ideii de moarte în general, din care nu este exclusă frica şi angoasa sau bucuria revenirii în cer, totul fiind în dependenţă de mentalitatea cugetătorului şi de sensul pe care îl dă  morţii ca sfârşit sau ca evoluţie postumă. Autorul recunoaşte că lecturile importante rămân romanele Suflete moarte şi Crimă şi pedeapsă, aşa se explică predilecţia pentru analiza stărilor unor personaje din literatura universală pentru care moartea este o ameninţare constantă, un eşec lamentabil şi/sau o reîntâlnire cu infinitul care va înlătura toate limitele şi îl va proiecta într-o lumină fără sfârşit. Sunt amintiţi eroii lui Dostoievski: drama lui Raskolnikov, studentul convins că totul îi este permis, care săvârşeşte două crime, dar şi apariţia Soniei, datorită căreia mărturiseşte, acceptă condamnarea şi, după închisoarea siberiană, ajunge la conştiinţa morală a purităţii. Autorul îl psihanalizează pe introvertitul Raskolnikov, pe cel hipersensibilizat de crimă, numit ,,supraomul ratat”. Criticul nu înţelege sfârşitul romanului, afirmând ,,Dintr-un motiv doctrinar, finalul din Crimă şi pedeapsă e ratat, însă îl găseşte mai credibil pe Raskolnikov, care nu are remuşcări, preferându-l pe Svidrigailov, desfrânatul şi ticălosul care se sinucide.
Livius Ciocârlie abordează diferenţele dintre moarte, omor şi sinucidere, argumentând decizia lui Socrate de a renunţa la viaţă de dragul adevărului şi al concepţiei sale înţelepte de a ne învăţa curajul şi demnitatea în faţa morţii. De la acest mare filosof scriitorul român mărturiseşte că şi-a ales crezul ,,cine nu se teme de moarte nu acceptă să fie sclav”. Alte reflecţii pornesc de la Pascal, referitoare la ,,eternitatea” morţii sau speranţa de mai bine a altei vieţi, idei ,,neconvingătoare” pe care nu le poate accepta. Nefiind de acord cu o ,,gradare a năpăstuirii tuturor”, discută despre absurdul unor concepţii pascaliene, nu concepe existenţa unui Dumnezeu crud, care să-i pedepsească pe cei respinşi, neînţelegând cum poate să îi fie frică de un Dumnezeu imprevizibil. ,,Ce nu înţeleg este de ce frica aceasta ar fi un eveniment spiritual. A-i convinge pe oameni prin frică e eficace, nu şi înălţător. Mai onorabil e absurdul : <Cred pentru că e absurd>, ar fi concluzia celui care nu vede semnele unui Creator aducător de linişte. De aceea, afirmă că ,,nu e deloc uşor să fii creştin”, să conştientizezi că blândul Iisus a fost înfrânt, dar s-a comportat ca un superior înfrânt. Tocmai pentru că nu înţelege gândirea credinciosului creştin, nu încetează să citească Testamentele ca şi cum ar forma împreună un roman realist, dar cu ,,cifru”, cu o mare dificultate de pătrundere a mesajului. Aşa explică reîntoarcerea la Pascal, la filosoful care îi confirmă că ,,sensul literal nu este cel adevărat”. Scriitorul român este încurcat între sensurile de suprafaţă şi de adâncime, se blochează în contradicţii, dar nu renunţă la metoda ca şi cum, asumându-şi subiectivitatea şi limita comprehensiunii.
Eul confesiv se întreabă constant care este scopul existenţei, care este (in)utilitatea vieţii şi a morţii. Conştiinţa spiritului autocritic şi luciditatea analizei formează substanţa acestui volum. Etiologia tematicii nu rezultă din egocentrism, ci din atitudinea contemplativă a unui spirit superior, pe alocuri narcisist, neîncăput în tiparele lumii. Atitudinea scriitorului nu este nici teocentrică, ci una raţională, susţinută de raţiunea logică dostoievskiană şi euclidiană. Apelând la paradoxuri, ajunge la profunzimea gândirii dihotomice. Livius Ciocârlie este convins că avem un instinct ancestral al vieţii care ne dictează până şi să ne bucurăm de moarte. El aminteşte că moartea este percepută ca o durere acută, în cazul decesului apropiaţilor, sau ca un eveniment senzaţional când asistăm, de exemplu, la înecul unui străin. Văzută din exterior, moartea este un sfârşit, dar privită din interior ea este un început. Autorul este profund impresionat de emisiunea lui Patapievici, unde Matei Călinescu vorbea despre moartea fiului său autist. Este preocupat şi afectat de suferinţa unor părinţi care îşi pierd copiii. Nu uită nici de secolul trecut, cel al morţii, de victimele regimului comunist, nici de psihologia torţionarului care nu s-a îndoit de ,,legitimitatea bunului său” plac. Scrie şi despre amnezia şi ramolirea (am zice nămolirea) unor tineri dezinteresaţi de istoria recentă, de cunoaşterea adevărului privind comemorarea victimelor din Cambodgia, admirând sinceritatea cu care un profesor dintr-un liceu a vrut să-i trezească pe elevii săi nepăsători, zicându-le ,,Dacă aţi fi trăit acum douăzeci şi cinci de ani, astăzi aţi fi morţi”, discipolii crezând că li se dă un simplu exemplu gramatical. Livius Ciocârlie nu înţelege teroarea şi absurdul unor sisteme opresive. Uneori îi trece prin cap gândul de a se constitui un sindicat de luptă împotriva morţii, ,,Mi ţi-i închipui pe Tolstoi, Canetti, Ionesco înfiinţând asociaţia Inamicii morţii. Cu reuniuni, ieşiri în stradă, lozinci, drapele, masse”- o altă viziune inedită a celui care cunoaşte ,,psihologia perdantului”.
Autorul volumului despre bătrâneţe şi moarte face o investigare a acestei grave tematici, demonstrând că, de fiecare dată când eul ,,moare”, îşi găseşte un alt mod de integrare, fie în universul teocentric, fie în haosul livrescului, pe care vrea să îl ordoneze şi să-i dea sens. Întrebarea eternă a omului este cum să trăiască plenar, cum să lase să crească în sine impulsul viu al vieţii care să nu lase loc morţii. Pe alocuri, întâlnim accente vitaliste şi comice, chiar autoironii, fiind probe ludice ale detaşării sau, din contra, ale trăirii plenare a vieţii. ,,Printre multele lor soiuri de bere, belgienii au una care se numeşte la mort subite. Dintr-asta aş vrea să am o sticlă în <rezerva> mea”, scrie Livius Ciocârlie. Din cele 232 de pagini se desprinde ideea că adevărata viaţă începe numai atunci când eşti conştient că mori, căci gândul morţii ne face să trăim intens, ne dă o altitudine, un zbor. Pe lângă trimiterile livreşti la literatura universală, o constantă a cărţii o reprezintă citările mai ales din romanul lui Sorin Titel Pasărea şi umbra, care dau stabilitate confesiunilor. Sunt surprinse stările de angoasă, de panică şi de nerăbdare, cartea încheindu-se tot cu reflecţiile lui Sorin Titel asupra umbrelor, iluziilor care ascund gravitatea morţii ,,să pătrundă, măcar pentru o clipă, în anticamera morţii, fericit când luminile se aprind şi umbrele mişcătoare de pe pânză dispar că totul n-a fost decât o iluzie, că nimic n-a fost adevărat...”.
Un laitmotiv îl constituie evocarea mamei B, în care eul confesiv se reflectă ca într-o oglindă. Autorul, privindu-şi propriul chip, asistă neputincios la ravagiile timpului asupra omului. Bătrâna nu mai este înţeleasă de cei de aici, acţionând, în aparenţă, fără nicio raţiune, însă ea pregăteşte drumul de dincolo : spală câteva batiste pentru nişte ,,copii” absenţi, aşază o farfurie cu mâncare în plus pentru ,,fraţii” săi – confuzia ţinutului penumbrei, dintre sau între viaţă şi moarte. Sunt rememorate şi alte persoane cu o sănătate şubredă, cardiacii, în care viaţa ,,abia mai pâlpâie”. Auzind şi văzând cazurile unor apropiaţi care trec prin faza dezagregării, autorul nu uită să fie în relaţie ,,bună cu inima”, de la care aşteaptă un ajutor prietenesc, fiindcă în privinţa celorlalte organe medicii s-au pronunţat, ele deteriorându-se treptat. Intrat în hăţişurile lui Cronos, individul este tot mai neputincios. Alţi vârstnici îl ajută pe ,,funcţionarul morţii” să se iniţieze în ,,pedagogia cenuşii”, să accepte inacceptabilul: trăirea intensă a vieţii tocmai din perspectiva morţii. Uneori remarcăm incapacitatea autorului de a da sens vieţii, îl vedem speriat de haosul care îl atrage, de aceea simte că trebuie să continue o altă zi, cu alte bucurii ale (pe)trecerii şi descoperii unui sens cu care să umple durata dintre naştere şi moarte. La sfârşitul romanului îi este recunoscător mamei B., purtătoarea unui mesaj simplu – prin care se deschid şi se depăşesc ,,pragurile morţii”. Mama B este simbolul regresiunii omului, dar şi al (re)naşterii în alt plan, fiind un semn itinerant sau un simbol al clepsidrei, al începutului şi al sfârşitului, toate aflate în mâna Marelui Creator.
Aminteam că Livius Ciocârlie şi-a început cartea prin referirile la eroii lui Dostoievski, dar a uitat să amintească faptul că autorul Demonilor, înainte de a muri, a strâns copiii în jurul lui şi a rugat-o pe Ana Grigorievna să citească parabola ,,Fiului risipitor”, apoi le-a ţinut o cuvântare în care le-a zis să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu şi în resacralizare. Cel care a scris volumul Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei se declară ateu, singura lui credinţă este cunoaşterea, salvarea sufletului este numai prin cultură, nu şi prin religie. Pentru el, sensul morţii se regăseşte numai în traiul pentru şi printre cărţi, cultura şi erudiţia fiind prieteniile misterioase ale acestui intelectual care găseşte prilejul de a vorbi despre moarte, precizând că nu trăieşte cu adevărat decât cel ce ştie să moară cu adevărat. Deşi analizează unele fragmente din operele religioase, nu acceptă perspectiva creştină a acestor teorii, nefiind de acord cu bătrânii, foşti „liber-cugetători”, nepăsătorii de altădată, care se înghesuie la biserică de frica morţii. Autorul este ironic, chiar cinic, dând un verdict laconic : ,,S-au spiritualizat? Pe dracu', Doamne iartă-mă. Acum se tem”.
Numeroase enunţuri abordează limitele cunoaşterii, dar şi atitudinea luciferică a celui care vrea să transcendă semnele : ,,Ce-i cu aceste contradicţii? Care e rostul lor?”, neînţelegând de ce există o interdicţie care potoleşte ,,elanul agresiv”. ,,La ce concluzie ajung? La nici una, bineînţeles. Nu se tot afirmă că întrebările sunt mai preţioase decât răspunsurile? Deci, iată o preţioasă întrebare fără răspuns”, concluzionează disperat autorul. În anumite pasaje sunt detalii adresate lectorului referitoare la arta de a citi, sugerând : ,,Cartea asta ar trebui citită ca un joc de cărţi. Să şi le amestece fiecare cum vrea. Să amestece atâtea cărţi? De găsit un asemenea cartofor? Stai, frate, la locul tău!” Alteori îl surprindem în ipostaza meditativ-obsesivă, întrebându-se : ,,Să fie ea, doamna Moarte? Domnia Sa îmi dă ocol?” Scriitorul nu se simte bine decât în cuibul liniştit de acasă, de unde ca orice ,,ciocârlie” dornică de înălţimi îşi poate relua zborul spre soare sau, neputând cânta, preferă să asculte ,,România muzical” şi să simtă binefacerile bătrâneţii. Autorul îi citează pe N. Steinhardt şi pe Noica de la care află că la această vârstă ei au fost mai liberi şi mai fericiţi ca oricând pentru că au scăpat de ,,toate ne-esenţele: ambiţia, erosul, speranţa, îngrijorarea de a şti”. Se întreabă dacă există o vocaţie a senectuţii care presupune libertatea şi liniştea, când omul trece de la «a face» la «a fi», de la agitaţie la liniştea individului, scăpat de orice chemări lumeşti ale speciei. ,,E impresionant să ajungi la înţelepciunea de a nu mai vrea nici să speri, deşi nu eşti un sceptic, şi e impresionant curajul de a nu te mai vrea decât individ”, gândeşte Livius Ciocârlie. Totuşi speră să înţeleagă înţelepciunea senectuţii, căutând sensuri în conştiinţa sa ori în cărţile autorilor dragi, lecturând din Amurgul gândurilor, din Lacrimi şi sfinţi, ale celui aflat pe culmile disperării, obsedat de moarte şi de firescul degradării fiinţei încă de tânăr. Autorul timişorean, profesor de franceză, se opune şi se întâlneşte cu filosofia lui Cioran, a celuilalt mare iubitor de franceză, care îşi amâna zilnic sinuciderea tocmai prin reflecţiile asupra morţii şi sensului (supra)vieţuirii.
De la cel care ţinea, în calitate de elev, un jurnal sub formă ,,de teme pentru acasă”, la cel care a scris Cap şi pajură (Ed. Albatros, 1997); & comp.,Ed. Polirom, 2003) etc., Livius Ciocârlie a parcurs un traseu ascendent al memorialisticii, al maturizării şi al decantării lecturilor, al desăvârşirii stilistice, impunându-se şi în domeniul literaturii confesive. Cartea este un monolog iniţiatic, un periplu (ne)folositor prin bibliotecile lumii şi prin stările cele mai variate care analizează ultima treaptă a vieţii terestre – bătrâneţea, dar şi moartea, momentul de îmbinare a efemerului cu eternul, clipa închisului-deschis care ne asigură accesul dincolo, într-o lume a iniţierii definitive în absolut sau în (ne)fiinţă.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul