Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Scriitori români văzuţi din avion

        Alex Ştefănescu

MARIN PREDA. Ca prozator şi ca publicist, Marin Preda s-a apropiat cu sfială de misterul vieţii sufleteşti. Dar n-a procedat cu acele infinite ezitări prin care unii autori nu reuşesc decât să-şi exaspereze cititorii. Asemenea oricărui ţăran care a văzut de mic copil cum fată oile şi cum sunt ucişi caii bătrâni, deveniţi inutili, era bine instalat în realitate şi avea mişcările gândirii sigure. De aceea, şi azi, când îi citim textele, le citim ca pe un mesaj important, venit din partea unui iniţiat. Marin Preda ştia ceva.


MIHAI PREPELIŢĂ. Cu barba lui albă şi învolburată, cu gesticulaţia lui patetică, Mihai Prepeliţă te face să te gândeşti la călugărul Grigori Rasputin, care a reuşit, la începutul secolului douăzeci, să-i convingă pe membrii familiei ţarului Rusiei că are puteri miraculoase. Romanele sale, impetuoase şi arborescente, nu pot fi rezumate. Grandios şi ridicol, aceasta este combinaţia de însuşiri care îl defineşte, atât ca personaj, cât şi ca scriitor. Acum câţiva ani m-a vizitat, vijelios, în redacţia unde lucram, mi-a pus pe birou un teanc de cărţi ale sale şi mi-a cerut să-l sprijin să ia Premiul Nobel. I-am promis că o să-l sprijin.


GEORGE PRUTEANU. A educa înseamnă a institui restricţii, iar aceasta nu poate să placă. Şi totuşi George Pruteanu a reuşit să-i captiveze pe semenii săi şi să-i seducă impunându-le interdicţii: să nu folosească neglijent limba română, să nu asculte muzică de prost-gust, să nu mizeze în viaţă pe bunurile materiale etc. etc.


LUCIAN RAICU. Aşa cum într-un furnal se pot arunca fără teamă şi sobe ruginite, şi colaci de sârmă, şi automobile distruse în accidente, pentru că până la urmă metalul pur şi strălucitor tot se separă de zgură, aşa în spaţiul gândirii critice a lui Lucian Raicu sunt acceptate toate formele de literatură, fie şi eşuate sau demodate, întrucât, oricum, din ele este extrasă numai esenţa literară. Nu apare niciodată riscul ca exegetul să se molipsească de eventuala mediocritate a textelor literare luate în considerare. În schimb se întâmplă de multe ori ca ele să participe, fie şi numai cu o propoziţie din cuprinsul lor, la un moment de elevaţie, la care altfel n-ar fi avut nici o şansă să participe.


CORNEL REGMAN. Pe uşa poetului Aurel Rău, pe vremea când era redactor-şef la Steaua, s-a scris la un moment dat „Nu intraţi, Aurel Rău!”. Era doar un joc de cuvinte. Pe uşa lui Cornel Regman s-ar fi putut scrie cu îndreptăţire „Nu intraţi, critic rău!”. Cornel Regman a fost, într-adevăr, un asemenea critic. Comentariile sale se citeau, tocmai de aceea, cu plăcere. Nu era vorba, în scrisul său, de o răutate reală, ci de una jucată, folosită ca instrument critic. Textele literare erau încercate prin muşcare, aşa cum erau încercate pe vremuri monedele pentru a se constata dacă sunt de aur sau doar poleite cu aur.


NICOLAE ROTARU. Autor prolific (a publicat până în prezent peste 40 de cărţi), proteic şi superficial. Mereu voios şi atoateştiutor, el se pronunţă cu dezinvoltură în cele mai complicate probleme (morale, politice, filosofice şi literare), povesteşte întâmplări vesele, din viaţa sa şi a altora, face glume (de obicei, ieftine). Nu duce lipsă de inventivitate, de spirit ludic şi nici chiar de umor. Îi lipseşte doar bunul-gust.


VIACESLAV RUSSU. Poet talentat, tandru şi mefistofelic, grav şi clovnesc, care îl ia mereu prin surprindere pe cititor, pălmuindu-l, de exemplu, după ce i-a dat de înţeles că îşi apropie mâna de obrazul ca să îl mângâie. Nu va cunoaşte niciodată gloria.


MIHAIL SADOVEANU. N-a trăit puţin, ca să îl considerăm un personaj tragic şi să-i citim opera cu pietate. N-a scris o singură carte, ca să o considerăm un fel de Biblie. N-a fost sărac, ca să ne înduioşăm şi să-i privim cărţile cu bunăvoinţă. N-a fost nedreptăţit în timpul vieţii, ca să ne simţim obligaţi să-i facem dreptate post-mortem. Şi totuşi, farmecul scrisului său răzbate prin ceea ce îi este nefavorabil şi ajunge mereu la noi, aşa cum iese soarele maiestuos din nori, ca happy-end al oricărei furtuni. Unele imagini din proza sa au o frumuseţe literară stupefiantă, care le face să pară desprinse din poezia lui Eminescu : „munţii în care au împietrit parcă îndrăzneli de gândire singuratice” etc.


MIRCEA SĂNDULESCU. După ce i-a sedus pe cititorii din România (cu Victorie clandestină, 1977, Tratat despre oaspeţi, 1979, Placebo, 1983, Intermediarul, 1983 – romane nebuloase, dar pline de forţă, de o verbiozitate captivantă, ca romanele lui Nicolae Breban), Mircea Săndulescu i-a abandonat, plecând definitiv în America. El a revenit, asemenea muşchetarilor, „după douăzeci de ani”, cu o traducere a unui roman de-al său scris în engleză, în SUA (şi, probabil, nepublicat acolo), Evadări şi zădărnicii. Plin de întâmplări senzaţionale, ca un film american de acţiune, acest roman nu duce la nimic, deşi creează mereu impresia că va avea un deznodământ care îl va face semnificativ


TATIANA SLAMA-CAZACU. Specialistă  în psiholingvistică şi autoarea unor memorii deloc anoste, s-a hazardat să scrie şi povestiri poliţiste, de un umor macabru. Genul nu o prinde pe autoare, care n-are destul umor şi alunecă inevitabil în macabrul propriu-zis, cum se întâmplă în naraţiunea în care este vorba de cadavrul unei femei ascuns într-un butoi cu fructe puse la fermentat. Este uimitor ce idei terifiante pot să-i treacă prin cap unei doamne distinse.


FLORENTIN SMARANDACHE. Autorul (matematician român stabilit în SUA) pretinde că a creat un nou curent literar, „paradoxismul”, pe care îl menţionează entuziast, ca o mare realizare, în cv-ul său. Are şi numeroşi adepţi devotaţi, situaţi, ca şi el, în afara adevăratei literaturi. În realitate, însă, versurile sale sunt rezultatul unei gimnastici lingvistice hazardate. Lipsit de bun-gust, Florentin Smarandache vrea să fie original, dar nu reuşeşte decât să fie strident, vrea să epateze, dar nu reuşeşte decât să provoace zâmbete ironice.


DAN SOCIU.  X-ul scris cu majusculă în interiorul cuvântului „excesive” din titlul volumului de debut al lui Dan Sociu (Cântece eXcesive) poate crea impresia (falsă) că tânărul poet, neavând nimic important de spus contemporanilor, încearcă să le atragă atenţia printr-un teribilism grafic. În realitate, poezia sa are o efervescenţă artistică şi o capacitate de provocare care pot îi suscita atenţia chiar şi unui cititor apatic: „Apă, apă peste tot, şi nici un strop de băut,/ 50 de posturi TV, şi mai nimic de văzut,/ întins în pat – şi-mi pare rău că mărşăluiesc –/ cu ochii injectaţi, privesc/ ştirile, poate va arde/ ceva pe strada Sfinţii Voievozi/ şi, preţ de-o clipă,/ o să îţi zăresc/ picioarele-n ciorapii galbeni, când ieşi/ fugind,/ din bloc”.                                                                                                                                                                                                                                                                                      


MARIN SORESCU. Strădania lui Marin Sorescu de a ne face să întrezărim un sens filosofic în fiecare instantaneu al vieţii noastre de fiecare zi seamănă cu o scamatorie. Departe de a se simţi zguduit de revelaţiile pe care ni le comunică, poetul se amuză cu acest hocus-pocus de subînţelesuri, din care face un spectacol al inteligenţei sale. Iar noi, cititorii, ne lăsăm prea puţin cuprinşi de fiorul „metafizicii” sugerate de el şi, în schimb, ne topim de plăcere descifrând aluziile cu aceeaşi dexteritate cu care un jucător de tenis de masă loveşte fiecare minge. Suntem la înălţimea aşteptărilor poetului!


RADU STANCA. Aproape niciuna din baladele lui Radu Stanca nu se termină într-un mod fericit pentru personaje. Poetul a şi teoretizat necesitatea redescoperirii tragicului, care are o măreţie metafizică, şi l-a prezentat ca o posibilă replică la prozaismul dramei burgheze. Este vorba însă de un tragic estetizat, la fel de senin ca extazul. Pumnalele care se înfig în inimi, sângele care curge din răni, giulgiul care îi acoperă pe morţi, crucile care veghează mormintele − totul este un fel de realitate virtuală, inofensivă.


ZAHARIA STANCU. Deşi talentat, Zaharia Stancu produce în anii stalinismului, pe bandă rulantă, o publicistică propagandistică. Declaraţiile sale de dragoste făcute partidului comunist au frisonul declaraţiilor de dragoste făcute unei femei, iar această confuzie nu este deloc de bun-gust:
„Partidul a fost mereu prezent lângă scriitori. A fost prezent şi lângă mine Partidul. Mi-a dat curaj. Mi-a dat încredere în forţele mele. M-a ajutat Partidul să descopăr în adâncul meu izvoare de energie pe care nici nu le-aş fi bănuit.” etc.
Asemenea lui Rică Venturiano, care o confundă pe Veta cu Ziţa, Zaharia Stancu confundă în aceşti ani partidul comunist cu femeia vieţii lui. Îi cade în genunchi, îi jură credinţă, îi sărută picioarele.


MIRELA STĂNCIULESCU. Cu scrisul ei delicat, despre care înclini să crezi că nu poate evoca decât flori şi păsări, autoarea romanelor Cine eşti tu?, Copilul de foc şi Emoţia configurează o întreagă lume, cu zeci de personaje vii, greu de uitat.


NICHITA STĂNESCU. De mici copii am învăţat să pronunţăm cuvintele într-un anumit fel, să le folosim doar în legătură cu anumite situaţii, să reparăm repede, ca pe-o greşeală, orice echivoc ivit în cursul vorbirii. Toată această disciplină a utilizării limbajului a înăbuşit şi, în unele cazuri, a stins în noi o intensă şi înnăscută dorinţă de a ne exprima neintermediat. Nichita Stănescu eliberează cuvintele din reţeaua de restricţii şi ne face să retrăim o stare uitată, fermecându-ne sau doar speriindu-ne, ca şi cum ne-ar îndemna să săvârşim un incest.


N. STEINHARDT. O  capodoperă a literaturii române din toate timpurile este Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, „scris” parţial în minte, în închisoare, dus la bun sfârşit după graţierea din 1964, confiscat de Securitate şi reconstituit ulterior de autor din memorie. În cunoscutul său stil patetic şi funambulesc, cu intuiţii fulgurante şi confesiuni sfâşietoare, cu spectaculoase desfăşurări de erudiţie şi o copilăroasă bucurie a jocului, N. Steinhardt ne povesteşte cum a trăit, cum a suferit, cum a înţeles.


ION STRATAN. Poezia sa este formată din fascicule de enunţuri disparate, unele sarcastic-filosofice, altele tandre, altele eliptice şi ininteligibile, altele, în sfârşit, generate de o gramatică ludică (amintind de Nichita Stănescu). Textele par  în curs de dezagregare, dar tocmai dezagregarea lor constituie spectacolul oferit cititorilor. În poeme incongruente, cu final niciodată previzibil, identificăm impresiile despre viaţă ale unui poet care şi-a petrecut viaţa mai mult la televizor.


ION V. STRĂTESCU. Autorul, inginer constructor, este un adept al romanului tradiţional. El crede în personajele cu valoare reprezentativă, în acţiunea desfăşurată pe mai multe planuri, în finalurile solemne, cu calculată rezonanţă în conştiinţa cititorului. Scrie bine, se distinge chiar printr-o anumită ţinută stilistică, dar nu reuşeşte să transfigureze realitatea. În comparaţie cu marii scriitori, care spun mai mult decât spun, Ion V. Strătescu spune exact ce spune.


MIRCEA FLORIN ŞANDRU. Producător de discursuri lirice ample, maiestuoase. Imaginaţia poetului se desprinde rareori de pământ şi chiar şi atunci nu zboară foarte sus. În cele mai multe cazuri declamaţia rămâne terestră. Mircea Florin Şandru foloseşte avionul poeziei ca pe un automobil.


VALENTIN ŞERBU. Cele mai multe dintre personajele care populează cărţile lui Valentin Şerbu se caracterizează prin inconsistenţă socială. Dar aceasta nu le împiedică să pară a fi în rând cu lumea. Asemenea unor marionete dezarticulate, ele fac mereu aceleaşi gesturi, imitând îndeletniciri şi profesii, clamându-şi emfatic principiile. Prozatorul demonstrează subtil că între semidoct şi savant, între cabotin şi artist nu există diferenţe în ceea ce priveşte trăirile. Şi unii şi alţii cred în ceea ce fac, se devotează şi se exaltă, indiferent dacă realizările lor sunt sau nu omologate de societate.


CORNELIU ŞTEFANACHE. Dacă ar fi transpusă pe ecran, proza lui Corneliu Ştefanache ar face necesară folosirea peliculei alb-negru. De un patetism auster, vorbind mai mult despre oameni şi problemele lor decât despre frumuseţea atemporală a naturii, această proză sacrifică, în favoarea intensităţii dramatice, diferitele posibilităţi de seducţie de care dispune spiritul moldovenesc. Într-o anumită măsură, Corneliu Ştefanache s-a conformat îndemnului, pe care G. Călinescu îl adresa romancierilor români, de a se smulge din contemplarea extatică a peisajelor pentru a-şi privi şi studia cu atenţie semenii.


PAVEL ŞUŞARĂ. Este un personaj imediat vizibil al vieţii literare. Are o constituţie fizică robustă şi poartă barbă. Se îmbracă sobru, dar nu uită să-şi adauge şi ceva de genul unei eşarfe roşii la gât. În evul mediu putea trece, deopotrivă, drept alchimist şi corsar. În vremea noastră este confundabil cu un om de afaceri din America de Sud, dar şi cu un pictor excentric. Cronicile sale de artă plastică sunt construite solid, ca nişte studii. Eşafodajul lor teoretic are întotdeauna o anvergură disproporţionat de mare în raport cu aceea a operei analizate. Pavel Şuşară face parte dintre publiciştii care trag cu tunul în vrăbii.


BOGDAN TEODORESCU. Antipatic ca ziarist (din cauza incapacităţii de a fi obiectiv în judecarea vieţii politice), Bogdan Teodorescu devine cuceritor ca scriitor. El este ca o pasăre şchioapă care scapă de şchiopătat ridicându-se în văzduh. Romanele sale sunt satire caustice, scrisă cu o vervă de zile mari, la adresa vieţii publice (instituţii de stat, mass-media etc.) din România de azi.


RADU TUDORAN. A fost, încă dinainte de război, unul dintre puţinii profesionişti ai scrisului de la noi. În timpul comunismului s-a manifestat, în continuare, ca un profesionist. În timp ce fratele său, Geo Bogza, avea statutul unui sacerdot literar de serviciu al regimului, el trăia retras, dar publica best-seller-uri. În 1977, numărul total al exemplarelor din cărţile sale – aproape fiecare reeditată de mai multe ori – depăşea 1.400.000.


FLORIN TUDOSE. Psihiatru faimos, invitat frecvent să se pronunţe, în emisiuni TV sau ziare, asupra unor probleme de interes public, regretatul Florin Tudose a devenit cu timpul (inevitabil) autorul unor expresive portrete psihologice satirice ale politicienilor de după 1989. În realizarea acestor portrete el s-a folosit nu de informaţii confidenţiale, obţinute ca psihiatru, ci de observaţii făcute asupra comportamentului personajelor sale pe scena vieţii politice. Având o serioasă pregătire ştiinţifică, dar şi talent literar, a reuşit să descrie fizionomia (morală) secretă a unor oameni care îşi pun întotdeauna o mască înaine de a ieşi în lume.


GEORGE ŢĂRNEA. Surpriză de proporţii! Talentatul poet George Ţărnea, cunoscut (şi dezavuat) pentru uşurinţa cu care a compus în timpul regimului comunist versuri melodios-festiviste, a publicat cu puţină vreme înainte de moarte o carte cu titlul Poeme supărate rău, şocantă prin sinceritatea ei agresivă, prin stricarea furioasă a oricărei atmosfere sărbătoreşti. În ultimii ani de viaţă, George Ţărnea a întors armele. Rafalele sale lirico-pamfletare sunt necruţătoare.


DUMITRU ŢEPENEAG. Avangardist sofisticat în tinereţe, adept al „onirismului”, Dumitru Ţepeneag a ajuns la maturitate un maestru al oralităţii. Cărţile sale par acum spuse, nu scrise, şi de aceea se citesc (se ascultă) cu plăcere. Ele nu reprezintă însă mai mult decât o pălăvrăgeală inteligentă.


CONSTANTIN ŢOIU. Scrise după vârsta de 50 de ani, voluptuos, ritualic, romanele lui Constantin Ţoiu, începând cu Galeria cu viţă sălbatică, au adus o undă de rafinament în literatura noastră postbelică, pauperizată forţat de esteţii regimului comunist. Prozatorul s-a remarcat şi printr-o publicistică elaborată tacticos şi cu plăcere, flagrant diferită de aceea din ziarele epocii. Se poate vorbi în cazul lui de un stil boieresc în practicarea literaturii. Constantin Ţoiu este un Giuseppe Tomasi di Lampedusa român.


STELIAN ŢURLEA. Prolificul prozator schimbă uneori stiloul cu peniţă de platină (cu care îşi scrie de obicei cărţile) cu un pix ieftin, sperând să fie astfel pe placul publicului larg. Limbajul deocheat, uneori argotic, umorul popular, acţiunea alertă, dar previzibilă – toate ingredientele caracteristicile genurilor literare „uşoare” sunt folosite cu dezinvoltură de autor, care vrea parcă să dovedească, în urma unui pariu (aceasta ar fi singura explicaţie), că poate scrie şi astfel.


BOGDAN ULMU. Se gândea la teatru de dimineaţa până seara, nu numai când punea piese în scenă, ci şi când citea ziarul sau mergea cu trenul. Om al reacţiei imediate, comunicativ, gata să sărbătorească succesele altora, dar şi să sancţioneze prostia, el însufleţea cu verva lui, cu generozitatea lui acidulată, lumea teatrului.


CORNEL UNGUREANU. Proză critică digresivă, referitoare la literatura din Europa Centrală şi la... orice altceva, în funcţiile de asocierile de idei şi reveriile autorului. Sunt aduşi în discuţie Hofmannsthal şi Weininger, Musil şi Kafka, Lenau şi Crnjanski, Eminescu şi Cotruş, ca şi mulţi autori români contemporani: Sorin Titel, Ioan Alexandru, Nicolae Breban, Grete Tartler, Andrei Pleşu ş.a. Erudit şi visător, Cornel Ungureanu îl transportă pe cititor până foarte departe, cucerindu-l şi făcându-l să resimtă dureros încheierea lecturii, ca trezirea dintr-un vis frumos. Totuşi, dacă ar trebui să povestească ce anume l-a încântat, acelaşi cititor ar mărturisi, stânjenit, că nu-şi aduce aminte aproape nimic.


DUMITRU UNGUREANU. Dumitru Ungureanu practică un postmodernism popular. Pianul la care optzeciştii făceau muzică de cameră este folosit de acest ultim-venit, productiv şi impetuos, pentru interpretarea unor manele: „Pe Mini Maricescu, Ică îl întâlni la o consfătuire-instruire politică (pulitică, glumeau tovarăşii neserioşi)” (Stormy Monday Blues). Acţiunea de vulgarizare a postmodernismului constă în promovarea unui umor deocheat, de bâlci şi, mai ales, în exhibarea sexualităţii: „Gemea şi se agita sub pieptul meu, se încolăcea şi mă absorbea prin toate orificiile”... (Russian Woman). În mod curios, acest mod de a scrie are adepţi iluştri, ca Ion Bogdan Lefter şi Al. Cistelecan.


TUDOREL URIAN. Citind cronicile literare ale lui Tudorel Urian avem senzaţia că citim, cu acceleratorul, toate cărţile apărute în România în perioada postcomunistă. Şi că le şi înţelegem şi ni le întipărim în minte. Concluzia la care ajungem − fără ca autorul comentariilor să ne-o impună − este că literatura română s-a relansat după 1990. Concluzie optimistă, în distonanţă cu teoriile la modă despre criza literaturii noastre. Datorită curiozităţii sale intelectuale, datorită bucuriei cu care sesizează tot ce e viu şi atrăgător în texte, Tudorel Urian ne convinge că merită să citim literatura de dată recentă. Şi, în general, că merită să citim.


EUGEN URICARU. Despre viaţa lui particulară nu se ştie aproape nimic. Participă din plin la viaţa publică, înfiinţând şi conducând instituţii, dar o face discret, într-un stil care ar putea fi numit conspirativ. Când îşi sărbătoreşte ziua de naştere, îi lasă pe invitaţi să discute între ei, să vocifereze şi să râdă, iar el se retrage într-un colţ şi contemplă scena melancolic. Şi literatura pe care o scrie ilustrează o vocaţie a secretului. Ca sursă de inspiraţie sunt folosite istorii vechi, uitate de oamenii de azi, teorii din ştiinţe oculte, amintiri din copilărie, visuri.


MIHAI URSACHI. Poetul pare străin de poezie, dar nu străin ca un ignorant, ci, dimpotrivă, ca un spirit elevat şi ceremonios, care nu-şi mai îngăduie să participe direct la dezmăţul unei trăiri lirice. El face poezie de la distanţă, având grijă să nu se păteze cu azurul ei. Titlurile lungi şi protocolare ale poemelor, expresiile arhaice, citatele latineşti şi însuşi stilul discursiv, de dizertaţie medievală, în care sunt dezvoltate ideile îl protejează pe poet de propriul său lirism. Chiar şi când vorbeşte despre sine, Mihai Ursachi rămâne distant, luându-şi şi o măsură suplimentară de protecţie: ironia.


MIHAI VAKULOVSKI. Scrie o poezie amplă, turbulentă, atotcuprinzătoare, ca apa de munte în timpul inundaţiilor. O poezie care „smulge” realităţii oameni şi case, dezrădăcinează copaci, formează cascade sau vârtejuri, explodează în mii de stropi. Dintre toate aceste momente ale ei, cele mai convingătoare sunt acelea de rotire în loc, cu forţă. În asemenea momente, poetul, cu temperamentul lui impetuos şi remarcabila lui priză la realitate, începe parcă dintr-odată să nu mai vadă nimic în jur, absorbit de o halucinaţie ; îşi reia de mai multe ori fiecare frază, vrând să o fixeze, să o refixeze şi să o rerefixeze în conştiinţa cititorului.


LUCIAN VASILESCU. A târât după sine ghiuleaua grea a ingineriei, până în 1989, asemenea lui Daniel Bănulescu şi Mihail Gălăţanu, pentru ca în 1990 să evadeze şi să se întoarcă acasă, adică în lumea poeziei, care reprezintă adevărata lui vocaţie. Născut la 23 octombrie 1958 în Ploieşti, el este în prezent stabilit în Bucureşti. Biografia sa profesională, spre deosebire de aceea a lui Mihail Gălăţanu, a fost valorificată în poezie, care, drept urmare, este încărcată de actualitate ca de un curent electric de înaltă tensiune.


LUCIA VERONA. Este prozatoare, dramaturg şi blogger. Pasiunea ei pentru computer reprezintă mai mult decât un hobby şi anume un mod de a fi scriitoare. Computerul, cu mobilitatea şi promptitudinea lui, o ajută să-şi pună în aplicare ideile cele mai fanteziste. De exemplu să-şi numere propriile cuvinte (dintr-o carte pe care tocmai a scris-o) şi să invoce numărul lor în postfaţă: „mă gândesc că după ce-aţi citit 33.058 de cuvinte, încă 565 mai puteţi suporta”.


ELENA VLĂDĂREANU. Dintre poeţii care s-au afirmat agresiv după 1989, se remarcă Elena Vlădăreanu, ale cărei poeme au un dramatism real, şi nu unul simulat, din dorinţa de scandal. Cartea ei de debut, Europa, zece cântece funerare, vibrează de intensitatea trăirii (o simţi, ţinând-o în mână, ca pe un telemobil setat să transmită apelurile prin vibraţii).


GEORGE VULTURESCU. Lipsită de concentrare, de nerv, poezia lui George Vulturescu acţionează vag şi de multe ori nu acţionează deloc asupra sensibilităţii cititorului. Ar putea fi flacăra unui aparat de sudură şi nu este decât o flacără de aragaz. George Vulturescu ştie câte ceva despre poezie, dar nu are temperamentul artistic necesar ca să aplice ceea ce ştie. Textele sale sunt discursive, laxe, astfel încât cititorul le uită începutul pe măsură ce se apropie de sfârşitul lor.


MIRCEA ZACIU. Un profesor care a inspirat încredere şi respect în rândurile studenţilor săi de la Universitatea din Cluj-Napoca. Un critic şi istoric literar competent, sobru, care obişnuia să nu se pronunţe decât asupra a ceea ce îi era foarte bine cunoscut. Un om demn, orgolios, chinuit de sentimentul singurătăţii, care, în vizitele sale la Bucureşti, părea inaderent la frivolitatea celor de aici, dar care, în fond, îşi făcea cu aceste prilejuri provizii de cordialitate şi voioşie.


H. ZALIS. S-a făcut cunoscut prin stilul rebarbativ-preţios folosit în articolele şi cărţile de critică literară. Culmea este că în evocările unor momente din propria sa biografie recurgea la acelaşi stil: „Cad umbre peste examene; în întregul său, educaţia, literatura resimt intemperanţele detestabile. Totuşi, între limite ale fiecărui semnatar, tras înapoi, propulsat înainte de momentul răspunsurilor la întrebări cvasiinsolubile sau, la fel de riscat, de motivaţii subversive în cunoştinţă de cauză, nu puţine sunt chestiunile amânate...”


DANIELA ZECA. În romanele de inspiraţie orientală ale Danielei Zeca, poveştile se desfac una din alta, ca în O mie una de nopţi. Magnetismul exercitat asupra cititorului se explică şi prin fastul lor stilistic, care aminteşte uneori de luxurianţa imagistică din proza lui Fănuş Neagu. Pe Daniela Zeca o particularizează însă o discretă ironie mefistofelică, de negăsit la alţi autori.


HORIA ZILIERU. „Prozomegapoemele” sale sunt un galimatias, în care identificăm influenţa lui Barbu, dar şi un spirit ludic dezlănţuit, transformat într-un tsunami al dicţionarelor: „LECŢIA DE BOEMIE/ PROVOACĂ LEUCEMIE/ ŞI EXPLOZII JOS DE RÂM/ ANARHOhorrorHARÂM// DUPĂ JELE/ CHIP/ ŞI TON/ I-AŞI [sic!] DA RABLA MEA DE JEEP”.  Unele pasaje nu sunt lipsite de haz. În general, însă, lectura enervează şi provoacă prurit.


(Extrase din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul