Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Călătorie la capătul și în contra uitării

        Geo Vasile

Andreď Makine s-a născut la Krasnoiarsk, în Siberia în 1957. De la patru ani devine bilingv, datorită unei bătrâne franțuzoiace care se va ocupa de el și care  va apărea drept bunica naratorului din romanul autofictiv „Testamentul francez” din 1995. În 1987, la treizeci de ani, se stabilește clandestin la Paris,  ca mai apoi să obțină azil politic. Duce o viață precară pe care o va descire ca pe o „desnădejde continuuă”. La început este asistent de limba rusă la un liceu, după care va pezenta la Sorbona o teză de doctorat avându-l drept subiect pe I.A. Bunin. Predă la Institutul de Științe Politice din Paris, pregătindu-se astfel pentru o carieră universitară în literatură slavă. Primul său roman în limba franceză „La fille d’un heros de l’Union Sovietique”, apărut în 1990 va fi punctul de plecare al unei prodigioase cariere literare (peste 20 de romane). Obține  în 1995 premiile Goncourt și Médicis pentru romanul „Testamentul francez”. Câștigarea premiului Goncourt îi va aduce printre altele, râvnita cetățenia franceză. În martie 2016 este ales membru al Academiei.
Romanul la care ne vom referi pe larg, Patria locotenentului Schreiber, Polirom, 2015, impecabila versiunea românească fiind semnată de Constanța Ciocârlie, actualizează ideea că nu există otravă mai pernicioasă decât indiferența. Așadar Makine deapănă povestea unei reabilitări, a unei reparații morale. A unei vieți ieșite din comun, ignorate de toți și  pe care autorul dorește s-o readucă în memoria fiecăruia, printr-un strigăt de mânie asurzitor. Mânia unui scriitor îndrăgostit de Franța ce-și clamează decepția ori de căte ori  ea.uită să-și onoreze eroii. Rusul adoptat de Franța are surpriza că nu mai înțelege chiar această glorioasă și binevoitoare țară. Și nici chiar lumea. Așa ne explicăm gravul său rechizitoriu ce vizează talazul de platitudini, însumat într-un ignobil stereotip ce impune unor miliarde de oameni decerebrați ceea ce trebuie să știe despre actualitate sau istorie. La originea acestei exasperări se află insuccesul romanului vieții lui Schreiber.
Dar despre care Schreiber este vorba? În sânul ilustrei familii Servan-Schreiber, Jean Jacques rămâne cel care a marcat inimile și cugetele, ștergăndu-i pe ceilalți. Dar ce mai știm noi de vărul său Jean-Claude? Nimic. Tocmai acest zid de ignoranță și ignorare a dorit Makine să-l dărâme.. Jean-Claude  a fost locotenent în regimentul 4 de blindate. Vitejește angajat în luptele cele mai crunte: Belgia, Flandra, Dunkerque, Seniorul are acum când evocă acele lupte 92 de ani. Uneori îi scapă numele camarazilor săi de arme căzuți pe câmpul de bătaie. A fost martorul atâtor morți. Locotenentul Schreiber își amintește însă perfect acea zi de aprilie 1941 în cursul căreia primește o decorație pentru acte de bravură și totdată, vai, anunțul precum că a va fi exclus din armată deoarcece este evreu. A scris petiții în stânga și-n dreapta, a implorat autoritățile să  i se îngăduie să se bată pentru patria sa. Zadarnic. Atunci optează pentru Rezisență.
Suntem în 2010, perioadă în care Makine, pasionat de povestea locotenentului, îl convinge să-și scrie Memoriile. Editorii nu prea acordă credit acesti istorii ce nu corespunde gustului vremurilor. Makine nu renunță, descperă o mică editură. Cartea vede lumina tiparului, dar, vai, în privința vânzărilor și a criticilor este un eșec răsunător. Seniorul încearcă să-și disimuleze decepția, ceea ce Makine nu reușește. Trei ani mai târziu, el vrea să facă dreptate prin această carte acestui om rănit de nepăsarea generală. Scriitorul - academician își propune să să dea un contur pregnant vieții ofițerului, prins inclusiv în focul bătăliilor. El denunță antisemitismul in armata franceză, zăbovește asupra anilor locotenentului dăruiți Rezistenței, apoi asupra celor din al doilea război mondial. Publicul-țintă: o națiune care nu știe să-și revendice eroii ce și-au riscat viața pentru ea. Autorul încearcă să înțeleagă lunga tăcere a lui Schreiber, ferecat în singurătatea sa.
Cel ce în ““Testamentul francez” aducea elogii literaturii franceze, acum în Patria locotenentului Schrieber îi vizează explicit pe intelectualii ce continuau “la fiesta”  în timpul Ocupației. Satre și Simone de Beauvoir sunt primele ținte. Decepția lui Makine este imensă. Neîndoielnic, mai patriot decât oricare altcineva, el arată cu degetul spre o Franță care pune sub obroc onoarea celor care au înfruntat moartea pe câmpul de bătaie.
Cartea lui Makine rănește. Rănește fiindcă are virtuți justițiare. Flutură asemenea unui drapel în bernă. Rus prin naștere și francez prin inimă, scriitura lui este plămadă di propria istorie, și  impregnată atât cu cu  tragicul, melancolia literaturii ruse, cât și cu grația literturii franceze .Limpezime și grație. Datorită acesui roman, întreprindem o călătorie la capătul și în contra uitării. Autorul își atinge scopul imperios de a readuce la viață și a-și confrunta cititorii pe  anonimii tuturor războaielor. Prin calitatea scriiturii, prin forța imaginarului, prin reputația sa innegabilă, il face pe protagonist să retrăiască, să-și reviziteze ca într-un film de acțiune povestea vieții proprii, a camarazilor săi de luptă. Cartea creionează un portret indelebil. Ea este, firește, precum o sticlă aruncată în mare, dar ceea ce emoționează cu adevărat este côté-ul uman, relevat în toată complexitatea sa.  Lectura acestui roman poate fi estimat ca un remediu împotriva amneziei, specifice vremurilor noastre ce se scaldă cu dubioasă juisare în imediat și efemer. Autorul reușește grație scrisului său, să dea timpului, istoriei, vieții, vieții noastre pondere, intensitate și substanțialitate
Acest roman nu se dorește a fi unul politic. În tonalitatea sa, în același timp desnădăjduită și plină de credință, Makine,  prin talentul său de a putea comunica, joacă rolul unui stimulator de conștiințe, oferindu-ne o operă civică ce trece dinco de timpul povestirii, făcându-ne să ne privim aproapele în alt chip. Opțiunea pentru meseria de scriitor, cea lui Andreď Makine,  nu ascunde oare, ca în cea mai mare parte a cazurilor, dubla dorință de a lăsa o urmă pentru a lecui astfel o copilărie chinuită, violentă, anonimă și totodată, de a căuta o recunoaștere nicicând împlinită, nicicând asigurată? Recunoaștere…  de fapt echivalentul unei dorințe de iubire.
Structurat pe mai multe planuri epice temporale și spațiale convergente (memorial de război, confesiune-interviu, meditație asupra trecutului glorios evocat, înțesat de atrocitățile, sacrificiile, morțile eroice din războaie și lagăre, vs nepăsarea lascivă și logoreică a clericilor lumii contemporane) în șase capitole impecabil,  scandate cfr unui ritm alert interior dictat de revoltă și venerație, romanul lui Makine este un aliaj alchimic între patosul ideatic al lui Camus și  autenticismul narativ al lui Hemingway.    

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul