Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Două spectacole, Lut și Dur, în regia lui Vlad Massaci

        Dana Pocea

 Mircea Rusu sau carnavalizarea personajului 


Probabil că cine ne-a citit comentariul din numărul trecut al revistei la spectacolul Lut și se află cât de cât în cunoștință de cauză, a rămas surprins să constate că nu se face nicio referire  la rolul interpretat de Mircea Rusu. Mă grăbesc să „repar” de aceea omisiunea, mai ales că e vorba de un personaj-cheie în evoluția intrigii spre un deznodământ tragic, și să transcriu fragmentul de text final rămas pe dinafară pur și simplu din considerente de spațiu în pagina cu pricina: „Pe  măsură ce acțiunea înaintează relațiile se  complică, replicile cresc în agresivitate, creează o stare conflictuală explozivă, acuzatoare, chiar dacă unele ajung la public și ca o pledoarie a unui avocat al  apărării. În acest context, imediat ce-și anunță sosirea prin telefon,  intră în scenă marele absent, Vink, fostul iubit al Dorei, producând o autentică lovitură de teatru, un ins lipsit de apetitul confesiunii, dar și singurul vinovat moral de dramă. Mircea Rusu, actor de ani buni cu roluri relevante la activ, se distinge printr-o „carnavalizare” interioară şi exterioară a personajului. Cu atenţia focusată pe ,,ea”, fosta iubită, Vink, conceput după o logică a paradoxului, are un farmec particular, oferă flori cu o stângăcie dezarmantă, deţine mijloace de efect ce obligă la simpatie. Nu aflăm ce  l-a determinat s-o părăsească pe Dora, cum nu lasă să se întrevadă vreo tulburare emoțională nici când descoperă că Ime ar putea să fie fiica sa. Îl suspectăm că disponibilităţile sale afective sunt limitate sau histrionic ținute sub control. Antologica scenă din ploaie dintre cei doi foşti iubiţi, admirabil configurată, stă sub semnul  imprevizibilității unei rulete ruseşti. Mircea Rusu pedalează sobru, epurându-și cuvintele de orice exces de exaltare sentimentaloidă,  pe amintirea ultimei dimineţi petrecute împreună cu Dora. „Eu caut”  își justifică el personajul, dar disimulându-l sub o mască de cinism și indiferență, în încercarea de a sugera că-şi doreşte să fie iar împreună. Dora ascultă, îl ascultă şi are revelația prăbușirii în neant. Cu un aer impersonal, fantomatic, mai exact de automatism, pune mâna pe cazmaua cu care bărbatul a săpat groapa căţelului mort şi porneşte în urma lui Vink. Răzbunarea ei, recurgând la crimă, e oribilă, nu poate fi scuzabilă, dar văzând-o cum, în zorii zilei, își îmbrăţişează copila ne dăm seama cât de complicată este viața. Distribuind în rolul-teză o actriţă în formă excelentă, Irina Movilă, căreia Mircea Rusu şi Claudiu Istodor, repere solide și ei, îi ridică sus de tot ștacheta, Vlad Massaci oferă actorilor posibilitatea de a-și proba virtuțile în roluri pe care le-aș numi întâlniri ideale”.


Confruntări decisive în parc
Vlad Massaci își continuă  „aventura regizorală” pe scenele teatrelor bucureștene în sala Studio a Teatrului de Comedie. Spre deosebire însă de Lut, unde a colaborat cu actori experimentaţi, acum responsabilitatea interpretării rolurilor revine unor actori din ultimele generații. De altfel, piesa canadianului George F. Walker, intitulată laconic Dur, a doua sa partitură, după Geniul  crimei, tradusă şi montată la noi, se înscrie în sfera dramaturgiei cu și pentru tineri, având ca obiect o realitate decupată din fondul comun, aparent banal, al vârtejului cotidian de sentimente. Ce asigură trăinicia sau eșecul unei relații? este întrebarea la care dramaturgul încearcă să răspundă într-un subiect în  perfectă concordanţă cu ritmul  „străzii”, cu miză mai mult pe conversație decât pe acumulări de tensiuni. Asistăm la un dialog-limită, abundând în justificări, reproșuri, explicații, în adevăruri exprimate fără menajamente, purtat de un cuplu de „amorezi” angajați într-o poveste de iubire aflată în impas. Ea, Sonia, îi aduce la cunoştinţă lui, Bobby, că este însărcinată, dar acesta refuză să aibă un copil, motivând că nu e pregătit să facă față. Deși din când în când dialogul protagoniștilor e întrerupt de intervențiile unui al treilea personaj, vădit cu intenția de a pune „paie pe foc”, structura demersului dramaturgic, formal vorbind, rămâne previzibilă și destul de liniară. Dacă faci abstracţie că ești într-un teatru,  proiectându-te oriunde în altă parte, garantat ai senzația că replicile actorilor le-ai auzit, că le cunoşti sau poate că le-ai  rostit nu de puţine ori.  Textul nu depășește cadrul relatării unor întâmplări de fapt divers. E bine? E rău? Nu ştiu. Poate că acesta este teatrul vremurilor noastre, şi cu certitudine dramaturgia globalizării. Atunci de ce să mai mergem la spectacole? Simplu: pentru actori şi regizori. Nu știu, de asemenea, dacă dramaturgul și-a plasat  acțiunea piesei într-un parc, în perimetrul unui loc de joacă pentru copii, sau  soluția  aparține regizorului și scenografei Irina Chirilă. Pentru spectacol parcul reprezintă însă, cu siguranță, un suport metaforic, prefigurând  un spațiu cu o  deschidere ludică. Gândul mă duce la Angela Marinescu, binecunoscuta poetă, care are un poem intitulat chiar Parcul: ”În acest parc îmi voi încerca puterea şi eficienţa/ revoltei mele faţă de mine însămi./ cu mâinile îmi voi provoca Totul/ Voi desprinde oglinda lucioasă şi neagră de zidul care opreşte/ să mă văd atât de aproape încât să nu mă văd,/ o voi sparge”. Criza cu ”fulgere şi trăsnete” dintre  iubiţi atinge paroxismul. Pendulează   între responsabilităţi şi angoase, iubire și distracţie. Câştigătoare în urmă cu un an a premiului de debut al galei Uniter, Ana Bianca Popescu confirmă în Tina printr-o interpretare avântată, pătimaşă, cu notabile alternări de registre, decepția provocată de incompatibilitatea cu  partenerul ținând-o permanent în priză. În  Bobby, personajul agresat atât de iubită, cât şi de prietena acesteia Jill, Răzvan Krem Alexe joacă interiorizat, cu implicare. Pe chipul său se vede o întreagă gamă de spaime, de întrebări montate ca într-o şurubăraie de ceasornic, rotiţă cu rotiţă, reușind în cele din urmă să convingă că Bobby a spart „oglinda” din poemul Angelei Marinescu şi-și regretă comportamentul. Din păcate, e prea târziu. Cordonul ombilical a fost tăiat. În Jill, studenta „kinki”, Sonia Divile se apropie de  ipostaza unui Iago feminin, nu ascunde o anume duplicitate, dar o punctează cu sensibilitate și naturalețe. Nu este prea clar de ce îi este antipatic Bobby. Îl place şi acesta nu-i acordă atenţie sau dimpotrivă vede în Tina mai mult decât o prietenă?  Orice este posibil. Fără prea multă „filosofie”, onest, interpretat cu zvâc de către actori la început de drum, pe alocuri ușor retoric, spectacolul lui Vlad Massaci aduce în discuţie, cu stil și rigoare, blazarea relaţiilor, frivolitatea, superficialitatea, atribute defel străine de spiritul și mentalitatea epocii în care trăim.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul