Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poveste la gura sobei, vara

        Dumitru Ungureanu

 Era o iarnă ca-n basme când grupul rock Semnal M a concertat la Casa de cultură a micului oraş în care domiciliez. Pe-atunci aveam barbă stufoasă şi plete (peste care, ger fiind, îndesasem o căciulă de miel) suficient de lungi ca să mă tragă copiii de ele. Purtam un mintean de dimie neagră, dăruit de tata, căruia nu i se mai potrivea. Blugii nu-mi lipseau, fireşte, doar bocancii erau simpli, muncitoreşti, dar cine se uita la ei? Două fete care se îndreptau spre uşa sălii de spectacol, dinaintea căreia aşteptam nişte amici, m-au confundat cu Iuliu Merca şi, admirându-mi alura, au fost auzite mărturisindu-şi una alteia gânduri cu detalii indecente despre ce s-ar întâmpla dacă le-aş invita la hotel după concert. Mă distrează şi azi amintirea momentului, fără să-mi trezească regretul că n-am trăit cu adevărat situaţia sugerată. Cronicarii rockului au parte de alte desfătări decât interpreţii lui, asta-i sigur!
 M-a pocnit norocul să fiu „militar în termen” pe litoral în vara lui 1978, când una dintre piesele Semnal M,  Moara, a intrat în topurile europene difuzate de BBC. Sincer, nu-mi amintesc să fi auzit-o pe lungimea de undă alocată englezilor. Noi ascultam Radiovacanţa şi, tot pentru muzică, Europa liberă. La postul românesc făcea furori Hore pe smalţ - şi, tulai Doamne, ce hore aţâţate cu vin dobrogean de 2 Mai am încins pe pardoseala camerei în care funcţiona staţia de transmisiuni! Şi fabula Racul, broasca şi o ştiucă (n-o ştiam în versiunea Cromatic) ne distra în exces. Evident, literat crezându-mă, pe mine mă încânta mai mult piesa Versul, ce nu displăcea nici camarazilor de pierdut vremea în acel mod foarte poetic. Reascultând-o deunăzi, m-a cuprins inevitabila nostalgie. Nu cred că sunt, totuşi, unicul individ bătut de-o asemenea alinare...
 Dar nicio piesă Semnal M n-a „rupt” mai bine auditoriul „estet” decât Bal la Apahida. Cotind-o pe drumeagul prelucrării folclorului, precum Olimpic 64, Sincron, Phoenix şi alţii, clujenii trăgeau semnalul unei petreceri împotriva cursului vremii. România bestecăia prin şleaul „deceniului satanic”, cum s-a spus anilor 1980, situaţia societăţii, deplorabilă deja, se deprecia galopant, lipsurile erau parcă anume scornite ca să fie testată rezistenţa populară. În ciuda acestor necazuri, românii jucau, găsind alean şi în muzica Semnal M. Rockul, de obicei şi de la origini, dă expresie unei revolte, ia atitudine contra injustiţiei, a statului ce-şi scuipă aroganţa, indiferent de sistem. Dar tot rockul are funcţie cathartică, dacă nu minte asupra scopului. „Hai să lucrăm împreună” e un îndemn ce nu contrazice pe „să ne simţim cu toţii bine”, câtă vreme al doilea urmează logic primului. Bal la Apahida, pe discul Cântece transilvane, continuă pământenele Învăţături ale lui Badea Ion din Apahida către fiul său Gheorghe. Învăţături la care bine ar fi să ia seama şi lumea românească actuală, foarte conectată online la trend-uri care sunt modalităţi de spălare pe creier mai eficiente decât lecţiile politice de-acum o jumătate de veac.
 Calitatea înregistrărilor păstrate pe discurile de vinil poate fi discutabilă. Căldura lor însă n-are egal!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul