Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Limba şi literatura română la examenele naţionale

        Adrian Costache

 E un mare truism să spui că examenele naţionale sunt un eveniment, evidenţa impunându-se fără drept de apel. Măcar prin amploarea participării şi implicării – sute de mii de elevi şi părinţi. Dar chiar dacă aceste examene n-ar fi un eveniment în sine, ele au devenit în ultimii ani un moment în care naţiunea se agită. Sau, altfel spus, caută sămânţă de ceartă. E vorba de fapt, în ambele cazuri (Evaluarea naţională şi Bacalaureatul), de  capătul unei curse în care obstacolele apar uneori, neaşteptat, în final. Dar dincolo de modul, adesea caragialesc, în care trăim evenimentul, nu te poţi abţine să realizezi că, dacă matematica e uneori un fel de piatră kilometrică, limba şi literatura română au fost mai mereu în centrul atenţiei, provocând adesea reacţii sui-generis. Firesc, nu ?!...În fond o naţiune, o comunitate, se defineşte şi prin limba pe care o vorbeşte, deşi la examene nu asemenea judecată contează.
Două “evenimente” au marcat anul acesta cele două examene naţionale. Cel puţin pentru mine. Unul priveşte subiectul la limba română la clasa a VIII-a. Au apărut semnele unei noi viziuni (totuşi “viziune” e parcă prea mult spus!), ieşindu-se cumva discret din tipar. În această discretă ieşire din tipar  aş remarca mai întâi un lucru ce pare de detaliu, dar care a stârnit oarecare nelinişte în rândul profesorilor: cerinţa de a se formula un sinonim pentru conjuncţia cauzală “căci”. Lipsa de conţinut evident al conjuncţiei, abstractizarea mare a cuvântului aşadar, au putut fi resimţite de către destui elevi ca fiind o dificultate, numai că asemenea cerinţă ca atare  a fost binevenită, măcar prin faptul că atât cuvântul în sine cât şi sinonimul acestuia au presupus şi o competenţă gramaticală şi logică în acelaşi timp, nu doar una lexicală – e adevărat, subînţeleasă – ce a trimis elevul către mecanismele interioare ale comunicării, către raportul dintre logică şi limbaj, dintre cauză şi efect. Mi s-a părut a fi un exemplu fericit despre felul în care gramatica poate deveni cu adevărat funcţională.
Cel de al doilea “eveniment”, ce poate fi văzut ca fiind tot unul de detaliu, a putut fi descoperit la cerinţa care solicita elevilor să extragă două subordonate dintr-un text dat şi să le denumească. Aşadar, autorii au făcut şi aici, cu inteligenţă, un fel de pas înainte, lăsând elevului o marjă de alegere, cerinţa neprecizând tipul subordonatei.  Adică : nu ai învăţat foarte bine subordonata X, dar, iată, poţi cu această ocazie, tu, elev, să descoperi o altă subordonată care ţi-a fost mult mai la îndemână. Asta nu a însemnat  neapărat că cerinţa a fost mai uşoară, ci doar că ea a presupus un proces mai evident de discriminare şi de valorizare calitativă a cunoştinţelor  elevului… Totuşi, nu sunt convins că cele două “noutăţi” vor rămâne ca semne ale unei porţi deschise, deşi e clar că un anume drum al unei altfel de învăţări trece şi prin asemenea cerinţe.
Cât priveşte examenul de Bacalaureat, aici lucrurile au avut, în sesiunea din iulie, ceva hazliu şi îngrijorător în acelaşi timp, mai ales în ceea ce priveşte Subiectul 3, cel care cerea, la profilul real, realizarea unui eseu despre tema şi viziunea într-un roman psihologic din perioada interbelică. În legătură cu acest subiect, absolut normal, am citit îndată după examen, într-o revistă săptămânală specializată, dedicată şcolii, că “ Peste 4.000 de candidaţi de la profilul real au semnat o petiţie prin care au cerut ca „Moromeţii” să fie considerat roman interbelic, iar cei care au optat pentru el să fie punctaţi”. Apoi, am aflat din aceeaşi revistă, că alte câteva mii de candidaţi, tot de la de la profilul real, au semnat la rândul lor o altă petiţie prin care au cerut ca romanul „Ion” să fie considerat roman psihologic, iar cei care au optat pentru el să fie punctaţi. În sfârşit, tot din aceeaşi sursă am aflat că “În doar câteva zile 40.000 de români s-au întrebat pe Net dacă „Moromeţii” e roman interbelic şi nu mai puţin de 217.000 au căutat să afle dacă „Ion” este roman psihologic”...
Oare înţelegem cu adevărat semnificaţia fenomenului?!...Am devenit atât de “batrâni” (a se citi: atât de blazaţi!) încât nimic nu ne mai surprinde?!... De fapt problema nu este că un număr de elevi nu a cunoscut sensul cuvântului “interbelic”, deşi termenul este vehiculat nu doar la literatura română ci şi la istorie, probabil şi la filozofie, dacă nu şi la alte discipline de studiu, aşadar  nu aici ar fi marea problemă, deşi se vede încă o dată cât de labilă e contextualizarea cunoştinţelor şcolare azi, ci numărul foarte mare al celor care s-au considerat îndreptăţiţi să ceară cu nonşalanţă ca “romanul Moromeţii să fie considerat roman interbelic”. Citim încă o dată acest lucru şi nu ne vine să credem. Ne aflăm în faţa unei enormităţi, produs aberant al şcolii şi al societăţii deopotrivă. Fiindcă nu poţi cere, dacă ai un dram de minte, aşa ceva. O asemenea cerinţă, dacă ea este reală, nu este doar o enormitate, ci ceva ce ţine de “Cartea recordurilor” sau poate, dacă îmi e îngăduit, de ceea ce am putea numi o “Ştiinţă a prostiei” – numele unei emisiuni difuzate pe BBC Earth, în cuprinsul căreia oamenii încearcă orice, fiindcă sunt pur şi simplu ignoranţi.
Dar, cine ştie, poate că aşa trebuie să stea lucrurile în lumea în care ne descoperim uimiţi uneori. În fond, nimic nu trebuie, se pare, să ne mai surprindă… Prin urmare, de ce acele mii de elevi, pentru care “interbelic” e un cuvânt “extraterestru”, să nu ceară un fel de… dispensă temporală?!  De unde ştim noi, ceilalţi, că asemenea convenţie ne aduce vreun folos şi că “interbelic” n-ar putea fi uneori sinonim cu  “postbelic” ?!...
Şi nici măcar nu mai putem fi trişti într-o asemenea lume în care uneori, vorba lui Moromete,  prostul se urcă pe umerii deşteptului şi strigă de acolo că el e mare şi tare. Dar să nu fim prea aspri şi să admitem că, azi, în “democraţia ştiinţei” şi a unei postmodernităţi debordante, în care fiecare are adevărul lui, lucrurile sunt mai nuanţate ca niciodată, chiar dacă Ion nu este, totuşi, un roman psihologic. Pentru simplul motiv că accentul în roman nu e pus pe lumea interioară a personajului, ce e doar vag conturată, ci pe evenimente exterioare…


P.S. Am aflat atunci, din sursa citată, că reacţia Ministerului Educaţiei “la toată această furie colectivă a fost una promptă şi lipsită de orice echivoc : “Nici Ion, nici Enigma Otiliei, nici Moromeţii nu vor fi punctate. Cei de la profilul uman care au tratat la romanul psihologic Ion sau Enigma Otiliei, au spus oficialii din Minister, nu vor fi punctaţi. Subiectele de la bacalaureat se realizează ţinând cont de programa şcolară. La romane psihologice studiate elevii ar fi putut alege între Pădurea spânzuraţilor, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Concert din muzică de Bach, Jocurile Daniei, Ioana sau Rusoaica.”

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul