Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Theatrum mundi

        Costin Tuchilă

Trubadurii, vaganţii, jonglerii par astăzi întruchipări livreşti, ca peste tot unde imaginaţia e provocată de aspectele enigmatice ale informaţiei. Prin tradiţie, poezia trubadurilor începe cu Guillaume, conte de Poitiers, poet din prima parte a veacului al XII-lea, întâiul trubadur cunoscut, care are meritul de a fi cristalizat forme deja existente, o tradiţie mai veche. Întinsă şi răspândită, creaţia trubadurilor umple două secole; paralel cu mediul curţilor senioriale, de care e în primul rând legată activitatea lor şi mai ales „invenţia secolului al XII-lea”, dragostea curtenească, se dezvoltă şi o puternică tradiţie populară. Influenţa, afirmă specialiştii, era reciprocă. În Germania se observă poate cel mai bine acest aspect. Lirica de factură cavalerească a Minnesängerilor se află deopotrivă sub înrâurirea trubadurilor provensali şi a poeziei autohtone, în care se amestecă sinceritatea cântecului popular cu acea „ireverenţioasă” poezie în limba latină a vaganţilor. Ei sunt studenţi rătăcind de la o universitate la alta, cu veselie „inconştientă”, amestecaţi cu lumea pestriţă a târgurilor, bâlciurilor, pieţelor, serbărilor folclorice, batjocorind cu exuberanţă, suferind cu înflăcărare, mistuindu-se în travestiuri, în euforică uitare, dând viaţă măştii, cântând, dansând, risipind misterul profan al vinului şi dragostei, rafinamentul cărţilor vechi, cu simboluri şi zeităţi adaptabile, colorând „sărbătorile nebunilor”, saturnalii „moderne”, reflectând satiric artificialitatea curţii feudale, imoralitatea clerului, corupţia armatei, hohotind demonic sau afişând din când în când o înspăimântată smerenie, pulverizând din dorinţa de a ajunge la esenţă, îmbătrânind. O lume care, cultural, prelucra un material arhaic cu o prospeţime, cu un entuziasm utopic. „Viaţa medievală, scrie Johan Huizinga, este plină de joc: un joc popular zglobiu, nebunatic, plin de elemente păgâne, care şi-au pierdut semnificaţia sacrală şi s-au prefăcut în simple glume, apoi jocul cavaleresc pompos şi solemn, jocul rafinat al iubirii curteneşti şi încă o serie de alte forme.”
Un joc în care subtilitatea convieţuieşte cu grotescul, spaima religioasă cu impertinenta naturaleţe. Dar un joc tragic, căci deasupra pestriţei dezlănţuiri a „bucuriei medievale” definită de Jacques Le Goff prin formula dată de Sf. Augustin – jubilaţie („strigăte de bucurie fără cuvinte”), veghează ochiul destinului. „Fortuna labilis” devine un motiv congruent acestei imagini de „theatrum mundi”. Ea e suportul pe care se întemeiază versurile latineşti ale studenţilor bavarezi, adunate în celebra culegere Carmina Burana, datând de la sfârşitul veacului al XIII-lea şi descoperită la începutul secolului al XIX-lea în mânăstirea Benediktbeurn (prima ediţie este din 1847).
Supremaţia Franţei este indubitabilă în cadrul unui fenomen european, probabil primul de proporţii dacă acceptăm complexitatea sa din dublu punct de vedere, poetic şi muzical, faptul că a reprezentat şi un fenomen social şi că o anumită uniformitate semnalată în grabă este departe de adevăr. Este un fapt unanim acceptat că activitatea trubadurilor a cuprins în timp două secole, de pe la 1100 până pe la 1300, „veacul al XIII-lea fiind deja un secol de decadenţă.” (Henri-Irénée Marrou, Trubadurii, 1971). E mult? E puţin? Perspectivele pot fi diferite, ca şi concluziile. Ideea comună că truverii, poeţi din nord compunând în vechea franceză, langue d’oil, repetă experienţa trubadurilor, a cântăreţilor din sud, care scriau în provensală (langue d’oc), urmându-i cu o jumătate de veac întârziere, idee tot mai combătută în ultimul timp, nu poate avea decât o susţinere schematică. E, de altfel, foarte comod de spus că truverii urmează poetica trubadurilor până pe la 1200, după care inventivitatea lor, legată de emanciparea culturii poetice şi muzicale a mediilor orăşeneşti, îşi spune cuvântul. Aşa cum este valorificat astăzi de muzicieni-cercetători foarte atenţi la diferenţele stilistice, fenomenul se dovedeşte mult mai complex decât am crede, iar particularităţile individuale ale unui autor sau altul, din cât s-a păstrat, arată că presupusa unitate a acestei arte monodice este fragilă. Poate fi recunoscut un cadru de scheme poetice şi muzicale, în limitele căruia, ajutaţi de succesiunea istorică, putem susţine relativa unitate a fenomenului. Dar atât, pentru că forma vie, care nu ascultă de legi imuabile, învinge. În ea rămâne să identificăm miraculoasa – până la un punct – Renaştere din acel îndepărtat veac medieval, al XII-lea, primul care aduce emanciparea unei gândiri libere, neconstrânsă de rigorile religioase, supusă doar unui nou mod de a trăi. Că figuraţia poetică, dedicată destinatarelor acestor texte, doamne şi domniţe care acceptau cu graţie simplitatea elevată a versurilor cavalerilor rătăcitori, avea întotdeauna o cheie nu uşor de desluşit astăzi, este deja o altă problemă. Ea ţine de ezoterismul acestor poezii, în general de acela al oricărei forme care are abilitatea de a produce codificări semantice şi, deopotrivă, alunecări aluzive.
Dar câtă puritate stilistică se poate identifica în cântecele trubadurilor şi ale truverilor? Fără a intra în amănunte, fiindcă ar fi necesare dimensiunile unui tratat pentru a visa doar că am epuizat fenomenul, ar trebui spus că în muzica unora dintre cei aproximativ 450 de trubaduri cunoscuţi se simt cu destulă acuitate ritmuri şi culori orientale venite prin filieră arabă. „Melismul complicat, domol, sinuos” de care vorbeşte H.-I. Marrou, nu pare de sorginte europeană şi, cum provinciile spaniole cucerite de arabi nu sunt îndepărtate geografic de spaţiul provensal iar circulaţia elementelor stilistice era în mod sigur mai puternică decât ne închipuim, influenţa arabă nu poate fi exclusă. Dacă din punct de vedere poetic ipoteza arabă luată în consideraţie şi de Henri-Irénée Marrou nu poate totuşi susţine cu argumente credibile o origine hispano-arabă certă a liricii trubadurilor, un împrumut, ci mai degrabă simetrii, „dezvoltări paralele şi independente” ale temei erotice, muzica s-a dovedit mai permeabilă. La un Bernard de Ventadour, autorul cântecului binecunoscut Quan vei la lauzeta mover (Când văd ciocârlia zburând), la Pierre Vidal, Pierre d’Auvergne sau chiar la gasconul Marcabru, celebru, se spune, prin temperamentul său violent, sunt sigure aceste influenţe arabe în ritmuri, ca şi în miile de ornamente sinuoase.
Deşi, în comparaţie cu textele poetice conservate, cele 260 de melodii ce ne-au parvenit de la trubaduri nu reprezintă decât o zecime, ne putem face o imagine suficient de consistentă şi asupra formelor, rondeau şi virelai, asociate ulterior dansurilor, ca şi asupra structurii modale, acompaniamentului muzical, a pasajelor cântate de instrumente între strofe. În Franţa de nord, a truverilor, unde şcoala din Arras, cu reprezentanţii ei de marcă, Moniot d’Arras, Jean Bodel, Adam de la Halle, zis „le Bossu” (Cocoşatul), este foarte activă, aceste influenţe orientale par să fi încetat. Muzica are un plus de „sobrietate” şi parcă mai puţină culoare, fiind, într-un fel, mai „europeană”. Influenţa populară se resimte cu mai multă limpezime mai ales în acele chansons de toile anonime, exprimând un punct de vedere feminin, ceea ce reprezintă fără îndoială o noutate în comparaţie cu arta trubadurilor.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul