Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Quo vadis, fraților?

        Gelu Negrea

Sentimente dintre cele mai amestecate mă încearcă la ora, minutul și secunda când scriu aceste rânduri (ei da, recunosc: tot cu pixul, ca un troglodit ce mă aflu!) și când întrecerile programate de Rio 2016 au ajuns de bine (pentru unii), de rău (pentru alții), foarte aproape de clipa bilanțului. N-aș putea să explic de ce, dar Jocurile Olimpice de vară, ediția braziliană, mi s-au părut până acum a fi – mai mult decât precedentele – ceea ce ar trebui să fie, de fapt: emoție și sărbătoare, în primul rând, iar competiție și performanță abia în al doilea rând și următoarele. Pentru că vedeți, boieri dumneavoastră, evenimentul sportiv nr.1 al planetei are superbia de a conserva în titulatura ce cu onoare a purtat peste timp și peste timpuri nu întotdeauna ferice minunatul, fundamentalul cuvânt „joc” – miezul proaspăt și esența a ceea ce a fost și s-ar cuveni să rămână Sportul, cu majusculă. Nu campionat – fie el și oricât de mondial – nu concurs – fie el oricât de internațional – nu mai știu eu ce altă titulatură războinică și supărată, capabilă să inducă ideea de luptă crâncenă, de clasament, de ierarhie – locală, națională, continentală, universală… Nimic din toate astea: ceva mult mai simplu, mai senin, mai copilăresc. Și mai pașnic, dacă ne gândim la cutuma sa originară. Olimpiadele aceasta vor să fie: niște jocuri menite să provoace bucurie, nu neapărat să genereze satisfacții lucrative, iar Rio 2016 mi s-au înfățișat (de voie, de nevoie) exact într-acest chip și asemănare cu sineși. Poate fiindcă surveneau după Europenele de fotbal – altă sărbătoare estivală și sportivă cu un coeficient ridicat de gratuitate competițională (vezi finala și, mai ales, finalul său). Poate și fiindcă, pe an ce trece, odată cu înaintarea grăbită în vârstă – devenind eu, care va să zică, mai înțelept și mai relativist – mă descopăr tot mai aproape de adevărul vorbelor profunde ale domnului Pierre de Coubertin care, așa baron cum era, a reușit să formuleze o genială deviză a olimpismului: „Important nu e să câștigi, ci să participi”. Frumoasă vorbă! Deșteaptă vorbă! Mobilizatoare, dar și consolatoare, bună la victorie ca și la înfrângere, în măsură să tempereze jubilația triumfală și să aline amărăciunea eșecului – pe scurt, la fel de dulce-acrișoară și de aromată în orice împrejurare: când ți se intonează imnul sau când accesezi de timpuriu biletul de întoarcere acasă. Cam așa cum i s-a întâmplat celui mai valoros tenisman al momentului, Novak Djokovici, eliminat din prima de argentinianul Juan Del Potro, fost jucător de top ten cândva, pierdut însă în ultimul timp în abisul locurilor alcătuite din trei cifre. Cum altfel decât ca pe o eliberare din chingile rigorii competiționale poate fi, așijderea, înțeleasă neașteptata – ca să nu spun direct: inexplicabila – ieșire din întrecere a Serenei Williams, sportiva care este nu regina, ci împărăteasa de abanos a tenisului feminin de pe toate meridianele și paralele lumii?
Desigur că astfel de considerații – judicioase, mie-mi spui?! – nu prea mi-au folosit în prima săptămână a Olimpiadei, când reprezentanții noștri păreau cu toții niște cetățeni norocoși, care prinseseră loc într-o excursie promoțională low cost și all inclusive, fără altă obligație în afara executării unei figurații dintr-aceea pitorească precum România din versiunea glamour a literaturii naționale clasice. M-am enervat, am blestemat (substitut academic pentru popularul am înjurat…), m-am războit în gând cu oficialii de varii calibre, cu COSR-ul, cu federațiile, cu guvernul, cu statul de drept și cu cine mi-a mai venit la gură, indiferent că respectivele persoane și instituții aveau sau nu responsabilități legale pe linie de sport. Am ajuns chiar să regret (și nu e prima oară!) dispariția mișcării sportive de masă de dinainte de ’90 – da, da: mult și prostesc hulita Daciadă care oferea cel puțin o arie de selecție prodigioasă pentru toate disciplinele și la toate nivelurile prin concursuri școlare pe categorii de vârstă, de la universități și licee până la puștimea de primară și de grădiniță. Nu contează că sutelor de mii de participanți li se spunea în rapoartele de activitate ale organizatorilor uteciști (v-aduceți aminte sloganul: uteciștii de azi, refegiștii de mâine!), pionieri sau șoimi și prepelițe ale patriei. Anticomunismul (pentru mulți, mai mult rentabil decât sincer) ar trebui abandonat măcar din când în când în favoarea lucrurilor știute și verificabile, cum ar fi, de pildă: competițiile pe profesii (Cupa Metalurgistului,  Cupa Motopompistului și a Motostivuitorului etc.), bazele sportive simple de pe lângă întreprinderi, din comune și sate, orășele agroindustriale și municipii, sălile cu dotări minimale, puse la dispoziție gratuit, laolaltă, adesea, cu echipamentul și materialele sportive necesare (mingi, mănuși de box, sulițe, discuri, panglici, măciuci…).
Cele de mai sus nu reprezintă expresia nostalgiei după socialismul generos cu sportul pentru că acesta putea fi folosit ca mijloc de propagandă externă; este banala descriere a unei stări de fapt care s-a spulberat natural odată cu schimbarea de regim. Istoria și-a cerut drepturile, iar ele n-au fost favorabile sportului – până atunci, sprijinit și subvenționat de stat. Problema este că acest tip de metabolism social n-a fost înlocuit cu nimic, ceea ce cam începe să se vadă. Cei peste 25 de ani de trăit din amintiri și din inerție au certificat fără dubiu că este imposibil de obținut, cu principii și metode ca-n capitalismul românesc, rezultatele ca-n socialismul idem.
Sportul românesc se află, într-adevăr, la o nefericită răscruce. Nu prezentul este, însă, îngrijorător, ci viitorul imediat și de perspectivă. Aici e aici și din acest punct începe jalea. Împrejurarea că Jocurile de la Rio se anunță drept cele mai sărace în trofee din ultimii 2000 de ani poate fi trecută, până la urmă, cu vederea. În fond, la ce se poate aștepta omul – ce minunat sună acest cuvânt! – de la o Olimpiadă unde un foarte înalt oficial face bișniță cu bilete ca Giovanni Becali pe vremuri la noi, pe 6 martie?!
Fundamentală rămâne însă inebranlabila, biblica interogație: quo vadis, fraților? În loc de răspuns, vă ofer  această povestioară care face cât un întreg tratat de filosofie existenţială:
Gengis Han mai cucereşte o cetate şi-şi trimite slujitorii să-i spolieze pe învinşi, în vreme ce el şi căpeteniile chefuiesc triumfători. După un timp, trimişii vin încărcaţi de bogăţii, raportând că i-au lăsat săraci lipiţi pe nefericiţi – firește, după  ce i-au schingiuit temeinic. „Ce fac ei acum?”, întreabă Marele Han. „Plâng, se vaită, îşi smulg părul şi-şi blestemă soarta”, răspund trimişii. „Duceţi-vă, chinuiţi-i fără milă şi scotociţi peste tot: mai au!”, ordonă Gengis Han. Slujitorii pleacă, îi supun pe localnici la torturi cumplite şi se întorc răstimp cu o pradă uriaşă. „Ce fac acum?” întreabă din nou marea căpetenie. „Mărite, au înnebunit cu toţii: cântă, dansează şi se veselesc”, răspund războinicii. „Lăsaţi-i în pace: abia acum nu mai au, într-adevăr, nimic!”, conchide cu un surâs melancolic enigmaticul cuceritor.
Morala: E timpul să ne veselim fără milă. Eventual, s-o luăm de la capăt…
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul