Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un pelerinaj la Sfântul Munte Athos

        Paşcu Balaci


O noapte la Sihăstria  Colciu


Ajuns  cu bine în sihăstria Colciu în seara zilei de 6 octombrie 2015  din Muntele Athos, unde urmează să ne odihnim o ţîră înainte de a ne duce la slujba miezonopticii, încerc  să-mi adun gândurile. Născut în plină epocă  post-stalinistă (1956) am fost învăţat la şcoală că religia este un opium pentru popor, după cum glăsuit-a, nu Zarathustra lui Nietzche, ci   Marx şi Engels. Şansa mea, inclusiv a  celor născuţi la ţară a fost însă aceea că învăţătura de la şcoală nu se potrivea deloc cu cea de-acasă şi din sat. Pojghiţa aceea subţire de ateism  a unei lumi fără Dumnezeu se topea de îndată ce intram în sat şi mă întâmpina  troiţa  de lemn  din faţa cimitirului şi a vechii biserici. Visul  constant al mamei mele a fost acela de a deveni preot în sat. Pentru o ţărancă credincioasă,  cum a fost  Tiţa Sicului Ghiurchii lui Costan din Şebiş, suprema demnitate la care putea să ajungă fiul ei mai mic, Paşcu,  era aceea de  preot.  Nu am putut, din păcate, să îndeplinesc visul mamei mele. M-a acaparat poezia, romantismul pur, viaţa boemă, libertatea,  dar şi tirania acceptată a  cuvântului bine ales, numit vers, a cuvintelor care, întocmai unui roi de albine zboară mereu în căutarea unui stup (sonet). Această  închipuire a crescut şi mai mult după ce  mi-au fost publicate primele poezii în revista  şcolară “Pagini de ucenicie” a străvechiului liceu din Beiuş. Acum când mă mai aventurez la Beiuş pe drumul ruşinii  constructorilor  şi mă prinde acolo dumineca , mă duc la biserica aflată peste drum  de liceu şi acolo  mă gândesc cu groază cum de s-a întâmplat de nu am păşit în  sfântul lăcaş  în răstimpul celor patru ani de zile cât am fost elev.  Probabil că dacă aş fi făcut-o, nu aş mai fi fost premiant şi olimpic:  aş fi fost taxat imediat  un obscurantist şi pus la stâlpul infamiei în careu la şcoală, fiind dat  ca exemplu negativ!  Şi, totuşi, în primul an, în clasa a IX-a, fiind navetist , pe când  urcam scările spre sala clasei de umanişti  de deasupra sălii de sport, nu uitam să-mi fac cruce în faţa  unei statui a Sfintei Fecioare adăpostite într-o nişă din  perete, rămasă acolo de pe vremea întemeietorului vlădica Samuil Vulcan, prin nu ştiu ce minune ! şi care a ridicat în anul 1828 severul Liceu cu deviza  educationi juventutis huius provinciae (spre educarea tineretului acestei provincii).  Iar la examene îmi făceam cruce cu limba-n gură în faţa teribililor examinatori, după sfatul tainic al  mamei mele…  Ce mi s-a întâmplat mie,  cred că  s-a întâmplat  şi multor altora: venirea comunismului nu a reuşit să distrugă  sămânţa credinţei sădită adânc în suflete de  părinţii noştri, în special de mamele noastre…  Una din cele mai mari surprize din viaţa mea a fost aceea când în primul an  de facultate, în noaptea de Paşti, un coleg mai în vârstă, pe nume Iosif Cibian dintr-un sat de pe lângă Deva  m-a  trezit să mă duc cu el la slujba de Înviere… Culmea! El era chiar membru de partid , venit din producţie şi reuşit la facultate după mai multe încercări. Nu am mai stat pe gânduri. M-am îmbrăcat în linişte să nu-i trezesc pe ceilalţi colegi din cameră şi am plecat cu el  pe strada Bisericii Ortodoxe, aflată la întretăierea cu strada Avram Iancu unde era situat căminul nostru studenţesc.  La bisericuţa  aceea s-a întâmplat altă minune: am recunoscut  pe  câţiva din profesorii noştri… Ne-am făcut că nu-i vedem, după cum ei s-au prefăcut că nu ne văd…  Lumina  aceea nepământeană a  luminilor aprinse  topea orice  intenţie ori gând rău, cântarea divină care cutremura întreaga bisericuţă   ne umezea ochii uscaţi de atâta citit economie politică socialistă , drept cooperatist  şi socialism ştiinţific…  Doctrina comunistă  nu a pornit din sânul poporului român, funciarmente credicios , temător de Dumnezeu şi tradiţionalist,  ci a fost o marfă de import , mai greu de digerat de  conducătorii noştri, care însă , de dragul puterii  căzute  peste ei din senin, au acceptat să devină  peste noapte  materialişti şi ateişti nevoie mare.  Însă la nivelul  maselor populare, să mă exprim aşa, comunismul nu a prins. Ceea ce nu a reuşit însă comunismul, este pe cale de a  birui acum libera   societate  de consum  de azi, globalismul egalitarist, epoca new age, iar la noi în ţară, capitalismul sălbatic care a înlocuit icoanele  sfinţilor de altădată  cu icoanele banilor.  Europa s-a înălţat pe trei mari  stâlpi: cultura greacă, dreptul roman şi credinţa creştină,  Europa s-a clădit precum o casă solidă  pe  cele  trei binecuvântate stânci ale Atenei, Romei şi Ierusalimului. Acum Europa este în pericol  de a pierde piciorul credinţei creştine.  În anul 2011, am efectuat o vizită alături de mai mulţi primari din zona Beiuşului în Munţii Alpi . Un schimb de experienţă, ca să zic aşa, iniţiat de  dl. Viorel Lascu, pentru promovarea turismului montan.  Am fost foarte impresionat de înălţimea Alpilor, de bunătatea brânzei care se făcea în faţa noastră,  de fineţea vinului  franţuzesc,  dar profund decepţionat de  puţinătatea creştinilor veniţi la slujbă ( la  messe) în  biserica catolică din sat. Am vorbit după slujbă cu preotul, un bătrân venerabil. Acesta mi-a spus că  trebuie să facă slujba în mod itinerant, în fiecare duminică, la fiecare din cele opt bisericuţe pe care le are risipite prin cotloanele Alpilor.  De ce ? l-am întrebat. Unde sunt preoţii tineri  ? Bătrânul a dat din umeri decepţionat. Pentru că Papa persistă  în tradiţia celibatului, iar tinerii francezi nu au aplecare spre  a urma   calea sfântă a preoţiei, nu vor să urce via dolorosa  a slujirii lui Dumnezeu,   cale  dificilă, plină de privaţiuni şi renunţări, pe care o presupune orice viaţă de preot veritabil. Iar  Franţa are unul din cele mai mari procente din lume de atei. Iar  musulmanii  au venit peste noi şi se înmulţesc fără măsură, răspândind, volens- nolens, credinţa islamică…
Bătrânul preot francez din Munţii Alpi  avea mare dreptate. După ultimele sondaje, Europa de Vest este regiunea cu cel mai mare procent de atei din lume. Aici credincioșii reprezinta numai  43% din populaţie,  aproape la fel ca în Oceania (44%). Iar  Franța, țară laică prin constituție, se încadrează în medie, cu numai  40% dintre subiecți, declarându-se religioși. Şi restul de 60 % ce credinţă împărtăşesc ? A ateismului? Situația  este aproape identică şi Marea Britanie, Spania, Germania, Olanda sau Suedia, unde numărul ateilor este covârșitor.  Mi-am adus aminte de toate aceste întâmplări înainte de ne pregăti de slujba de la miezul nopţii… Ce  emoţionant !  În timp  ce noaptea se înstăpâneşte şi ai impresia că restul lumii doarme, o mică ceată de monahi, parcă porniţi în expediţia de re-cucerire  a omenirii  înspre Împărăţia lui Dumnezeu, se pregăteşte să se roage pentru păcatele tuturor… Unul bate toaca,  bătăi care amintesc, după spusele  sfântului Grigore Palama,  loviturile   date cu ciocanul în piroanele care au ţintuit mâinile şi picioarele  Mântuitorului pe cruce, iar la aceste bătăi răspunde cadenţa bărbătească, anahoretă şi disciplinată a  atâtor mii de saboţi în liniştea Muntelui Athos ai părinţilor care se duc  să îngenuncheze  şi să se umilească, tocmai  pentru a birui  precum a făcut-o Hristos în alte timpuri  trecute, dar care aici renasc  în fiecare seară şi noapte, pregătind  naşterea soarelui de dimineaţă  pentru încă o zi a umanităţii…  Iar Marea Egee, se aude  jos, jos, ca într-o prăpastie  peste care călugării întind punţi  pentru biete sufletele noastre.Aici în Muntele Athos se contrazice celebra pildă a seminţelor care cad peste stânci şi nu mai rodesc. Aici, în Sfântul Munte, seminţele cad peste  creste şi  tăpşane de piatră, dar nu se usucă, ci   rodesc, îşi împlântă rădăcinile în stânca goală, sfărâmând-o, prefăcând-o cu fiecare clip ce trece în cel mai mănos cernoziom, dând parcă un strălucit exemplu al paradoxului creştin , atât de drag  neobositului  spirit uman de aici ori de aiurea.  Din seminţele căzute din înalturi se  înalţă  chilii, schituri, biserici şi mânăstiri, ca într-o minune văzute  cu proprii ochi, iar din aceste cuvinte răsar alte cuvinte, cum dintr-un bob de grâu ies mai multe boabe  înnobilate în spicele peste care suflă blândul vânt al slavei dumnezeieşti…  Pe ferestruicile mici ca nişte guri ale acestor păsări de piatră vin spre pelerine cântări nemaiauzite în alte părţi precum : Axion estin, axion estin  şi  Kyrie eleison, kyrie eleison  şi abia acum în aceste clipe îmi aduc aminte că atunci când ereticul (pentru catolici) Jan Hus este condamnat de catre Consiliu şi ars pe rug  la 6 iulie 1415, acesta a  cântat  sfâşietor  Kyrie eleison, kyrie eleison…, (Doamne miluieşte), fără a fi un grec orthodox, ci  ca un ultim omagiu , adus  limbii în care au fost scrise Epistolele Sfântului Pavel, cel care a propovădit  cuvântul lui Hristos şi altor Neamuri şi Popoare, nu numai Poporului ales…Am văzut locul de martiraj al cehului Jan Hus  în oraşul Konstanz, oraşul de vilegiatură al nemţilor, austriecilor şi  elveţienilor în august 2003 , unde nemţii au înălţat o statuie uriaşă şi rotitoare exact de zece metri înălţime, denumită Imperia  (după numele curtezanei cu acelaşi nume din romanul satiric al lui Balzac “La belle Imperia “, iubita cardinalilor ) , cea mai mare statuie din lume consacrată unei curtezane şi care ţine în mâinile sale un Papă  (Martin  al V-lea )şi un împărat  (Sigismund), ambii în pielea goală,dovadă a nimicniciei omeneşti, dar şi pentru a  aminti că în Konstanz a fost ales primul papă german Martin al V-lea  de către  congregaţia  clericilor catolici de atunci…
În dormitorul  în care suntem cazati peste o noapte sunt două paturi suprapuse cu scara de rigoare, aflate lângă ferestruica de unde se vede vârful Athonului,iar lângă uşă mai sunt încă două paturi. Noi, cei mai în vârstă, în virtutea principiului seniores priores (cei  mai în vârstă, seniorii,  au prioritate) , adică eu şi pensionarul Abrudan, poreclit aici Abraham,  din pură eroare, nu din altăceva,  primim paturile de jos, cu mare mulţămită,  iar preoţii  tineri, primesc, in semn de canon athonit  implicit şi asumat , paturile de deasupra. Sper să doarmă tânărul preot Hercuţ, întins în patul  de deasupra mea, să nu aibă  cumva coşmaruri şi să se învârtă în aşternut şi să cadă, ferească bunul Dumnezeu !  Deci, aici, în această sfântă celulă  ,iată-ne, închişi de bunăvoie, noi, prizonieri  şi pelerini , în căutarea milosârdiei divine : pensionarul Abrudan , subsemnatul, notarul Tocoian Iosif din Beiuş, Ionuţ, ginerele său, avocatul mediator Vasile Baba şi tânărul preot Hercuţ Eugen Ioan, de la Hidişelul de sus. Orele se scurg cu greu în aşteptarea  slujbei de noapte  în Muntele Athos şi despre care s-a scris atâtea. Suntem ca în preajma unui examen  al conştiinţelor, ca în faţa unei punţi  înguste şi lungi care să ne ducă spre un alt tărâm  după  care am tânjit atâta vreme… 


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul