Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ce vedem noi la televizor

        Constantin Stan


Un raport prezentat de o agenţie care monitorizează ce vedem noi la televizor vine să ne confirme ceea ce ştiam şi noi: la televizor nu vedem nimic. Adică, vedem reclame. Oamenii din respectiva agenţie au măsurat că, la nu ştiu ce post, într-o oră s-a difuzat publicitate 31 de minute. Adică mai mult de jumătate din timp am belit ochii la aia care cade pe spate că simte miros de detergent (cade pe spate de plăcere!), la „avantaj client de până la“. Fără să ni se spună cât ar fi preţul, suntem deja convinşi că am făcut o afacere de îndată ce o aşa reducere... Mie formularea asta îmi miroase a curată şarlatanie: cum adică avantaj de până la...? Adică, fac eu un raţionament logic dacă avantajul poate fi de la un euro la 3000 de euro – mi se spune cât de mare poate fi avantajul ăla, dar nu mi se garantează, atunci poate fi orice sumă cuprinsă între 1 şi 3000, nu? Mai vedem cucoane care se scoală noaptea de lângă soţul personal spre a se îndopa cu ciocolată. Dar asta nu impietează deloc asupra siluetei, pentru că noi vedem o damă bine, silfidă, căreia îi cade foarte sexy breteaua de la cămăşuţa de noapte! Ceea ce este un fals grosolan: una care se scoală noaptea să dea iama în frigider sau care ascunde ciocolatele prin şifonier nu arată aşa. Or, dacă arată aşa, atunci aia nu e ciocolată! Pentru difuzarea reclamelor, televiziunile încasează de două ori: mai întâi de la agenţii publicitari şi mai apoi de la noi, plătitori de abonamente. Bună afacere! Desigur, publicitatea a avut menirea de a ne da nouă produse mediatice ieftine (şi de bună calitate, dacă se poate!) Nobilul său scop s-a pierdut în negura timpului şi în gândirea noastră balcanică. Publicitatea nu mai serveşte îmbunătăţirii (şi ieftinirii) produsului mediatic, ci a devenit un scop în sine, adică o maşină de făcut bani. Care bani nu se întorc către programe, ci către patronii de televiziune, sărăcuţii de ei. Mie personal mi se rupea sufletul de durere când am citit pe ecranele televiziunii Realitatea comunicatul de presă al patronului televiziunii Realitatea. Domnul Vântu (Sorin Ovidiu – nicidecum crivăţul!) a făcut investiţii în trustul său de presă de 180.000.000 de euro. Mai să mă apuce plânsul: atâta bănet pentru o atât de nobilă cauză – informarea, educarea şi distrarea publicului. Pentru că avea dreptate domnul Vântu: nu băga el atâţia bani ca să aibă unde să-l denigreze pe Traian Băsescu. Domnul Vântu nu se încurcă în mize minore. Domnul Vântu, dacă voia, cu banii ăştia putea să cumpere, la bucheţel, Parlamentul, Guvernul şi Preşedinţia României şi termina cu ei. Pe urmă mi-am revenit, aducându-mi aminte că domnul Vântu e om de afaceri. Uite, domnule, mi-am zis, că au fost bine plasaţi banii noştri de la FNI, de-aia ne spuneau ei să dormim liniştiţi. Pe urmă, mi-a trecut prin cap o prostie: adică de ce n-am fi noi, păgubaşii de la FNI-ul domnului Vântu, despăgubiţi cu acţiuni la trustul de presă al domnului Vântu? M-am jucat eu de-a visele astea preţ de câteva secunde şi iarăşi am revenit cu picioarele pe pământ: păi, dacă domnul Vântu a investit atâta, cât oare o fi fiind profitul? Iar profit ca să-l bâzâi pe Băsesc nu prea obţii. Cheia, aşadar, e tot la publicitate. De-acolo vine de se leagă profitul. Pentru că altfel, ce să vezi la Realitatea? 15-20 de ştiri care se reiau de diminea?a până seara (multe dintre ele provenind de la „fabricatorii de ştiri“, iar altele din „lumea se duce buluc la mare şi la munte“ (vinerea), „lumea se întoarce buluc de la mare şi munte“ (duminica). Ah, şi talk-show-uri, adică despicatul firului în patru de nişte oameni care adesea uită de comicul premizei: „se spune că cineva ar fi spus“.


Să nu credeţi că am ceva cu „Realitatea“ domnului Vântu. Dânsul trăieşte în realitate mai abitir decât noi, d-aia l-am şi luat ca exemplu. Dar nu mi-e ruşine nici cu alelalte care, de fapt, nu mai sunt decât două. Şi, vă spun eu, când e vorba de tehnica jupuirii pe viu se au ca fraţii.


Obiceiurile proaste se deprind repede şi greu le mai poţi dezrădăcina. Aşa că posturi cu premize de seriozitate au devenit şi ele autohtone. Nu mai poţi vedea un crocodil intrând în apă fără zece reclame la Animal Planet sau National Geografic, ai senzaţia că participă bietul de el la Jocurile Paralimpice. Nici nu încep bine câte-un material că hop apare calupul publicitar. Mai desfăşoară vreo două-trei secvenţe că şi urlă regia tehnică „bagă publicitate“. Bine cel puţin că e în ungureşte, cehă sau poloneză, mai aud şi eu limbi străine, că de engleza de baştină m-am cam plictisit!


Aşadar, noi vedem la televizor publicitate. Filmele pe care vrem noi să le vedem nu sunt decât pretexte pentru publicitate. Informaţiile – alea puţine – despre care credem că ne afectează viaţă şi, deci vrem să le aflăm, nu sunt decât un suport pentru publicitate. Meciurile de fotbal sunt întrerupte din când în când de publicitate. Sau publicitatea e întereruptă din când în când – dar foarte rar! – de nişte emisiuni?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul