Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Şansa verticalei

        Stelian Tăbăraş


După decenii de ideologie asiată, impusă dictatorial, în care scriitorii erau doar un număr de prizonieri, neaveniţii falsificau istoria, iar frământările sufleteşti, ca şi fantasticul propriu-zis ori cel inspirat de frământările ştiinţifice aproape nu aveau loc în pagină, câmpul prozei româneşti a rămas destul de minat. Cititorii şi-au pierdut încrederea, citirea romanelor n-a mai avut cum să concureze cu internetul, unde poţi să afli orice şi chiar să te regăseşti pe tine însuţi, zilnic, într-un milion de ipostaze. Vezi că „propriul tău roman“ e trăit în fiecare minut pe toate continentele. La ce bun, aşadar, să mai inventezi? La ce bun să mai construieşti? Ce rol mai poate avea literatura – şi mai ales romanul?


Personal, dau unele şanse nuvelei, care se citeşte mai uşor şi poate impune, prin concentrare, acele viziuni spirituale de care omul va avea întotdeauna nevoie. Cred că rolul principal care i-a rămas literaturii în acest moment este mai ales cel de susţinere morală şi spirituală. Dimensiunea prozei s-a restrâns pe orizontală şi s-a concentrat pe verticală, asemenea unei columne, a unui obelisc. Menirea obeliscului nu este atât citirea celor înscrise în marmură, ci faptul că te face să priveşti în sus.


Situaţia de astăzi nu e specifică doar lumii româneşti. Mai toate literaturile fostului „lagăr comunist“ au trecut printr-o moarte-renaştere obligatorie. Singurele puncte de interes au rămas temele urmăririi de către securitate, jungla dosarelor, suferinţa victimelor – omul sau ţara ca victimă a propriului sistem statal, dar şi a Vestului, care a ignorat cu bună ştiinţă suferinţele impuse de experimentul comunist –, tema amintirii (preferabilă ignorării trecutului) sau aceea a neînţelesei conexiuni Est-Vest. Însă dacă în Germania, de exemplu, au apărut deja romane de referinţă despre căderea Berlinului (ale unor autori importanţi, precum Ingo Schulze sau Friedrich Christian Delius), la noi tema schimbării, tema revoluţionării societăţii şi filozofiei de viaţă a rămas abordată mai degrabă tangenţial. Oricum, cei care s-au apropiat de aceste „puncte de interes“ au făcut-o mai degrabă cu gândul de a fi traduşi (ceea ce au şi reuşit), fiind mai degrabă interesaţi de o receptare în alte spaţii lingvistice decât de propria lor evoluţie.


Acest lucru îl pun în seama faptului că puţinii pe care îi consideram mari scriitori fie că au murit între timp, fie că au îmbătrânit în derută (sunt, la urma urmei, în contingentul meu, oameni care au apucat războiul, intrarea ruşilor în satul natal, foametea – determinată şi de secetă, dar şi de confiscarea rezervelor strategice de către ocupanţi, – cartelele, marmelada naţională; au apucat învăţământul de la tăbliţa de ardezie, iar acum lucrează pe computer şi se informează pe internet). Tinerii nu mi se pare că au acumulat încă experienţa scrierii unei proze de impact. Nu se scrie proză (nici un fel de gen literar, de fapt) numai conceptual, numai mizând pe şocuri (mai ales netrăite personal) sau pe exerciţii de stil. Când eşti tânăr scrii din dorinţa secretă de succes – o noţiune psiho-socială uneori periculoasă.


Vremurile nesigure au creat fracturi faţă de tra­diţie; agresiunea, violenţa, drogurile, marile diferenţe sociale, şomajul, lipsa de bani – banii sunt motorul vieţii moderne – , alcoolul, singurătatea etc., toate acestea au lărgit prăpastia între cei care nu reuşesc să lupte, să îşi rezolve propriile probleme, care devin astfel dezamăgiţi, neglijează educaţia etc. – şi cei care reuşesc să învingă. Acoperirea ficţională mai poate stârni interes doar prin „anormalităţi“ precum crima, exilul, incestul, homose­xua­litatea, violenţa politică etc., adică temele pe care „se bat“ şi buletinele de ştiri.


Cred totuşi că tehnica filmului (deşi, ca atare, a intrat şi filmul într-o oarecare degringoladă) mai poate salva proza viitorului. Interesul pentru portrete şi întâmplări esenţiale, parabola clară, aşezarea corectă a aparatului de filmat faţă de subiect. Te aşezi în raccourci, vezi realul monumental. La filmări, uneori, se sapă chiar o groapă în care operatorul „vede“ cât mai de jos. Dacă stai „în raccourci“ vei scrie imnuri, ode, rugăciuni, în special o literatură encomiastică. Dacă te aşezi în faţa subiectului „de la egal“ vei avea o puternică viziune realistă. Este planul reportajului, al „crainicului“, al experimentelor. Dacă însă te aşezi „de la egal în sus, cât mai sus“ (se zice „plan macara“), vei fi tentat să alcătuieşti structuri, parabole. Constructorii de mari catedrale îşi făceau mai întâi mici machete, apoi le dezvoltau proporţional. Am văzut subiecte mari stricate de autori pentru că n-au ştiut „unde să se aşeze“ faţă de ele.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul