Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Geaba vii, geaba te duci, geaba rupi nişte papuci…

        Inter I.M.



- Dezbinarea românilor părea a fi, până mai ieri, o maladie endemică şi fără leac, un soi de brand de ţară asumat ca o fatalitate istorică, fără şanse de schimbare ori, măcar, de ameliorare parţială. Am spus „părea“ fiindcă evenimente recente au reuşit să pună sub semnul întrebării această certitudine dezolantă, înlocuind-o cu o realitate încă şi mai amară. Dacă vă întrebaţi – retoric sau pe bune – ce poate fi mai rău decât lipsa de unire, vă voi răspunde: unirea în jurul unei cauze dezonorante! Bănuiesc că aţi înţeles la ce fac aluzie. Ei bine, da: la cabala antrenorilor români de handbal care, uitând subit trecutele şi prezentele disensiuni bi, tri şi multilaterale, s-au regrupat instantaneu şi-au devenit „un singur gând, o singură voinţă“ atunci când Cristian Gaţu, preşedintele Federaţiei de profil, a anunţat public intenţia de angajare la cârma Naţionalei feminine a României a unui tehnician din străinătate. Betonaţi peste noapte în cuget şi-n simţire ortopedică cu energice efluvii de patriotism local, ei au decis în unanimitate că e peste poate să sufere un aşa afront; drept pentru care au anunţat că îl vor sabota meticulos şi sistematic pe ipochimenul ce va îndrăzni să atingă cu vârful adidasului meleagul sfânt al gliei strămoşeşti şi să întineze nobilele idealuri de contraperformanţă ale breslei autohtone. Nu sunt românii uniţi? Ba, uite că da! Nu dă coeziunea lor sufletească şi profesională rezultate? Ba, dă: scârbit de tevatura iscată, antrenorul ăla german, suedez, norvegian sau de ce neam o fi fost, care, iniţial, îşi dăduse acceptul să preia reprezentativa noastră feminină, a bătut în retragere, anunţând, în final, că declină propunerea F.R.F. şi se claustrofobează într-o mânăstire de taici. Aşa-i trebuie! Păi, ce credea el, că România e sat fără câini, unde vine să performeze cine vrea (Federaţia) şi cine nu vrea (gaşca antrenorilor mioritici)? E-he-he...



- Adept al acelei legi a lui Murphy care postulează că un lucru care începe bine se termină prost, iar un lucru care începe prost se termină şi mai prost, o voi ţine pe coarda razachie cu nenorocirile din sportul nostru, formulând câteva duioase consideraţii legate de actuala generaţie de fotbalişti români, de la care actuala generaţie de ziarişti români aşteaptă, pare-se, performanţe comparabile cu cele înregistrate de Naţionala tricoloră la World Cup’94.


Domnilor! Onorabili concetăţeni! Fraţilor! Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... în aceste momente solemne, când Lituania conduce grupa noastră de calificare cu şase puncte din două meciuri, încât trec peste toate uzanţele şi vă întreb prezidenţial şi de la obraz: măi dragă, voi pe ce lume trăiţi şi cu ce picior gândiţi? Nu vă uitaţi oleacă în jurul propriei memorii să vedeţi cât de neavenită este orice apropiere între băieţii lui Piţurcă şi cei ai lui Iordănescu? Aduceţi-vă aminte că, în urmă cu 14 ani, componenţii Naţionalei de fotbal a României jucaseră, jucau sau urmau să joace la cluburi continentale de top: Hagi la Barcelona şi Real Madrid, Dan Petrescu la Chelsea, Florin Răducioiu la Milan, Gică Popescu la Barcelona, Ionuţ Lupescu la Bayer Leverkusen şi Borussia Mönchengladbach, Ilie Dumitrescu la Tottenham Hotspur, Sabău la Eindhoven şi lista poate continua. Nu mai spun că Răducioiu evolua în finala Cupei Intercontinentale sau că Popescu era căpitanul Barçei şi primea Cupa Spaniei din mâinile regelui Juan Carlos, ca să nu vă mai amărăsc inutil. Se compară ei, vă întreb, cu actualii refuzaţi de Auxerre, Fiorentina, Inverness sau Ajax (cea de azi, nu cea de acum un deceniu şi ceva)? Singurul înscris pe statul de plată al unui club mai răsărit, dar cam fără performanţe în fotbalul european recent, este căpitanul (mai mult nejucător al) primei noastre reprezentative, Cristi Chivu. Mutu? Un fotbalist valoros la o echipă italiană de talie medie. Raţ? Haida-de, oricât de simpatic ne-ar fi Mircea Lucescu, ?ahtior nu e nici Real Madrid, nici măcar Internazionale Milano. Această distribuţie precară a jucătorilor noştri în campionatele puternice ale Europei fotbalistice nu vă spune, oare, nimic? Au ăia ceva cu noi, ne discriminează, ne invidiază că suntem mai talentaţi şi mai frumoşi ca ei? Să fim sobri! Adevărul e ceva mai brutal, are gust de migdale şi îl ştim cu toţii, chiar dacă preferăm să-l facem uitat luaţi de valul dorinţei de a fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât. Bună şi dorinţa, dar dacă nu e putirinţă, geaba vii, geaba te duci, geaba rupi nişte papuci, vorba înţelepciunii mahomedane.


Sigur că da: adevăraţi sportivi sunt doar cei care, ignorând eventuala tradiţie defavorabilă şi sfidând legile fizicii, se visează campioni mondiali; aşa e: trebuie să aspirăm mereu către piscurile cele mai înalte ale performanţei; e just: îţi propui puţin, obţii şi mai puţin! Totuşi, e bine să nu uităm: în sport, dorinţa de autodepăşire e vitală, dar nici un dram de realism n-a omorât încă pe nimeni... (Inter I.M.)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul