Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un pictor român la Santiago de Compostela

        Ion Cocora



Întâmplător, dintr-o iniţiativă personală, am participatat în Galicia, într-un oraş-legendă, după Ierusalim şi Roma al treilea loc de pelerinaj pentru creştini, la vernisajul expoziţiei unui pictor român. Mărturisesc totuşi că, abia ajuns acasă, m-am trezit în situaţia de a ezita între a scrie sau nu rândurile de faţă. Asta deoarece fusesem informat că cineva s-ar fi exprimat că şi-a ales „competenţele” care să imortalizeze evenimentul şi că nu e cazul să se amestece subsemnatul. În cele din urmă mi-am depăşit „criza” de orgoliu. Nu din teamă că produc supărări, ci din respect pentru ceea ce am văzut. Simion Crăciun e un nume despre care auzisem, deşi nu-mi mai amintesc în ce împrejurări, dar fără să-l fi legat în vreun fel sau altul de o manifestare anume. Pot spune, aşadar, că la Santiago de Compostela am avut primul contact cu arta unui pictor important, meticulos, cu stil, fără extravaganţe formale sau coloristice, atent la nuanţe, cu un deosebit simţ al armoniei compoziţionale. Peisajele sale din Compostela şi Balcic se înfăţişează ca nişte suprafeţe cu contururi vagi, cu o orizontalitate deschisă, în care lumina, înainte de a ajunge pe pânză, pare a fi fost trecută prin nişte lentile fumurii, o tehnică sfumato în miniatură, nu însă pentru a o minimaliza, ci spre a-i adăuga un abur de particulară senzualitate. Culorile sunt estompate, acţionează asupra ochiului cu discreţie, nu violentează în plan vizual, sugerează mai degrabă ideea abdicării de la orice efecte cromatice provocatoare. În esenţă, culoarea reprezintă un semn emblematic în definirea unei stări de spirit. O lipsă de corporalitate transcende peisajul, realist ca punct de plecare, concentrează în viziuni plastice energii difuze, sesizabile într-o atmosferă de amurg prelungit şi o tensiune ce exprimă o frisonare aproape mistică în mânuirea pensulei. În special verdele este un răsfăţat. Se scoate tot ceea ce este de scos din el. Spectrele lui pâlpâie în cele mai mici detalii. Aci e de o întunecată cruditate, aci se insinuează parşiv în gri şi mov, aci se rarefiază până la transparenţă. Numai albastrul, şi parcă pe ici-colo şi roşul aprins al muşcatei, respiră ceva mai liber Astfel, două spaţii geografice şi culturale distincte, dacă nu cumva antinomice, Balcicul şi Compostela, sunt absorbite de un flux unic, se întrepătrund, îşi accentuează şi anulează reciproc diferenţierile, căci artistul nu e interesat de identitatea lor fizică, ele nu sunt configurate obiectual, ci reduse la o realitate de ordin spiritual, impalpabilă, aparent fără marcaje apăsate în ceea ce priveşte apartenenţa. Localizarea rămâne o chestiune minoră, tot aşa cum şi raportarea la model.


Peisajele expuse nu reproduc imagini care se văd în oglindă, ci pe cele ce se află în spatele oglinzii. Pictorul, dacă nu mă înşel, şi-a intitulat o suită de lucrări dintr-o expoziţie mai veche „reverii vegetale”. E o temă formulată într-o manieră ce m-a dus cu gândul la ciclul „Cartea plantelor” al lui Mircia Dumitrescu. Cunoscutul grafician, despre a cărui recentă expoziţie am scris, nu schiţează alcătuiri de plante, închipuite sau reale, ci se arată fascinat de vibraţia lor de taină, de misterul germinaţiei şi al reviviscenţei. Din păcate, nevăzându-le, nu ştiu cum a pulsat vegetalul în „reverii”, ce grad de expansiune a atins, câtă carnalitate a avut acolo. În expoziţia de la Santiago de Compostela, deşi consolidează conceptual un univers peisagistic obsesiv revendicat, nu am avut senzaţia că vegetalul constituie în accepţiunea lui primară o dominantă. „Reveriile vegetale” au suferit o metamofoză de fond convertindu-se în „reverii spirituale”. Simion Crăciun, în ciuda faptului că-i sunt familiare spaţiile din care îşi „decupează” peisajele (participă la mai multe tabere de creaţie în cadrul programului „Pictori de azi la Balcic”, iar la Santiago de Compostela locuieşte ani buni), nu e genul de artist care să-şi ia şevaletul sub braţ, şi extaziat, să se oprească în faţa unor „frumuseţi” ale naturii şi să le aştearnă pe pânză. Şi chiar dacă ar face acest lucru, profitând de interpretări şi prelucrări de rigoare, de imaginaţia creatorului autentic, peisajele sale, cu evidenţă trecute printr-o alchimie a paradoxului, lăsă impresia, în primul rând, că sunt pictate din memorie. De aceea, deşi mă aflam de mai multe zile în „oraşul pelerinilor”, nu am fost tentat nici o clipă să le descopăr, după ce am văzut expoziţia, posibile echivalenţe. M-am bucurat pur şi simplu de o relevantă ofertă de artă plastică românească, pe care sincer aş fi dorit-o mai amplă.


Aşezate pe harta Europei la mii de kilometri distanţă, Santiago şi Balcicul sunt foarte apropiate, graţie inspiraţiei, ca tensiune spirituală, ca expresie a aceleiaşi sensibilităţi şi a aceluiaşi mod de gândire, unde istoria şi prezentul sunt proiectate într-o atemporalitate proprie mitului. Între rame de tablou devin, adică, un singur spaţiu mirific, identificabil şi neidentificabil deopotrivă, o „locuire” în miracol. Poate din acest motiv există şi o oarecare monotonie în pictura lui Simion Crăciun. O monotonie asumată însă de artist. Probabil că şi puţin „regizată”. Fiindcă tot el e acela care o „sparge” cu o intenţionalitate nedisimulată şi într-un chip original. Din când în când, fireşte, „sar” din peisaj elemente concrete, dar investite cu statut de metaforă sau de simbol, cu tâlcuri de subtilă alegorie pentru privire, precum ziduri pe care timpul se scurge ca o melancolie de toamnă târzie, crengi bizare atârnând de arbori fără vârstă, mai mult duhuri de cât arbori, scări ce sfârşesc undeva în cer (sau neant), cupole şi acoperişuri străvechi vorbind cu îngerii prin sunete de clopot, siluete negre de maici pioase ca o rugăciune ori năluci ale spaimei şi uimirii etc. Nu este exclus, totuşi, să fii exagerat în acest comentariu întrucâtva prin exces de poetizare. Nu am avut încotro. Obiectul vizat nu numai că s-a pretat, ci m-a şi stimulat. Merg deci până la capăt şi închei în acelaşi gen: peisajele lui Simion Crăciun mai dau în plus şi o impresie stranie de muzicalitate. Destul pentru a se părăsi sala de expoziţie cu un sentiment de comunicare calmă, emoţională, de reverie.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul