Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pornind de la un nume – Popescu

        Dan Cristea

Cristian Popescu: Opere I (Familia Popescu), Tracus Arte, 2015, Opere II (Arta   Popescu), Tracus Arte, 2016


 


 Numele primit la naștere, numele tatălui poate fi resimțit de purtătorul lui ca o închisoare, ca un soi de captivitate. O demonstrează Jean Starobinski în incitantul său eseu despre autorul Mănăstirii din Parma (“Stendhal pseudonyme”), care, după cum se știe, și-a refuzat cu obstinație apartenența la familia Beyle, refugiindu-se într-un pseudonim, cu credința că se sustrage astfel unei predestinări nedorite.
 Dintr-o cu totul altă perspectivă, problema numelui (privit ca identitate asumată, ca “fatidică moștenire primită de la strămoșii mei Popești”, ca destin și adevăr al omului pe care îl exprimă) ocupă, expusă direct sau printre rânduri, un loc central în cuprinsul scrierilor, puține la număr, ale lui Cristian Popescu, poet “cu un tulburător destin uman și literar” (Gabriela Gheorghișor), dispărut dintre noi, în 1995, la numai 36 de ani. Apariția în 2015 și în 2016, la editura Tracus Arte, a primelor două volume dintr-o serie de “Opere complete – Cristian Popescu” (ediție îngrijită de Dana Popescu-Jourdy și Corina Ciocârlie, beneficiind și de prefețele substanțiale semnate de Mircea Martin) îmi dă prilejul unei relecturi (și a unei rememorări totodată) a acestui scriitor neobișnuit, mistic și fatalist, pe de o parte, iconoclast și persiflator, pe de alta, care se vede pe sine locuit “și de îngerii luminii, și de îngerii întunericului”, “amator de destin” și încercându-și puterile în “iubirea de soartă”.
Astfel, din apartenența la “Familia Popescu” (mama și soră), de la care primește “confirmarea familială” a faptului de a fi scriitor, poetul își extrage “curajul” de-a scrie prima lui carte. Din adecvarea la lume și aderența fără fisură la destin își făurește “stilul” care ar fi, în viziune proprie: “Arta de a trăi, Arta de a muri, Arta de a iubi destinul-loc, destinul-timp, destinul-lume”. Numele, care se confundă cu identitatea, hotărăște și soarta și natura scrisului personal: “Dacă pe mine mă cheamă Popescu, atunci eu-și-destinul-meu se cheamă Arta Popescu”. Să ne reamintim, în context, că, pentru Malraux, arta însemna, dimpotrivă, antidestin, după cum ar fi interesant de comparat, în altă ordine de idei, relația tulbure cu familia, pe care o evocă în unele dintre poemele sale Ioan Es. Pop, coleg de generație cu Cristian Popescu, și tabloul cald, de generoasă tandrețe din Familia Popescu, unde doar necesitățile de contratimp poetic mai brizează, din loc în loc, prin umor și ironie, o atmosferă învăluită, altminteri, în pură sentimentalitate.
Fatalismul onomastic, mistica numelui (“numele real este singurul de care se ține cont Dincolo”), pseudonimul ca refuz al lumii exterioare, dar și ca dedublare modernistă, și, nu în ultimul rând, obsesia identității constituie temele, pertinent întrețesute, din eseul-poem “Cum l-a omorât George Bacovia pe Gheorghe Vasiliu”, unul dintre textele emblematice ale autorului din Arta Popescu, caracteristic pentru modul cum acesta personalizează lucrurile, reușind să vorbească despre sine și în subiecte aparent fără legătură cu propria intimitate.
Așadar, poetul Plumbului, recurgând la pseudonimul George Bacovia, recuză patronimicul Vasiliu și totodată condiția socială pe care o reprezintă tatăl, Dumitru Vasiliu, mic negustor cu băcănie și cârciumă în Bacău. “GEORGE BACOVIA e un fel de stafie-în-viață a lui gheorghe vasiliu”. Comentariul care urmează e definitoriu însă atât pentru “arta poetică” profesată de Cristian Popescu, cât și pentru obsesia capitală a scrisului său, care nu e alta decât păstrarea identității cu sine. Aceasta și corelativul ei, teama de a pierde acestă identitate. Nuanța religioasă a unei astfel de aprehensiuni nu trebuie nici ea ignorată: “Pseudonimul este  - în mintea mea - un simbol pentru modul de existență al poetului din acest secol. Credința modernistă că un cuvânt nu are legătură cu realitatea ce-ar denumi-o și aceea că mai important este să exprimi, să sugerezi într-un poem totul, decât să comunici ceva, oricât de neînsemnată ar fi acea comunicare, aceste credințe au pentru mine legătură directă cu ceea ce în biografia poeților moderniști este viața lor dedublată în poet și în om, ruptura dintre numele real și pseudonim. Întotdeauna mă așază destul de rău pe gânduri faptul că Rimbaud a spus: <<Eu este un Altul>>, iar Dumnezeu (atunci când i s-a cerut numele) a spus: <<Eu sunt Acela care sunt>>. Orice s-ar crede, contrastul e prea violent”.
Urmând exemplul divin, Cristian Popescu aspiră să se arate, în textele sale, “acela care este”. Își scrie “obsesiile, incompatibilitățile, visele și utopiile”, îmbinând biograficul real cu acela imaginar. Nepricepându-se, cum spune, “la nimic altceva decât la scris și citit”, scrie “autospovedanii”, în care sacrul și abjectul, thanaticul și scatologicul, nevroza și umorul, straniul și familiarul fac, cel mai adesea, casă bună. Își numește, ca puțini alți scriitori români, “demonii interiori” sau, după o expresie a lui Bataille, “fondul de imposibil”. Scrisul e terapeutică, împotriva și totuși din mijlocul disperării: “Poezia e un mod vindecător de a fi, un tratament de întreținere. Nu am după ce degete să mă ascund: îmi accept, îmi asum boala. În cazul meu accidentele existențiale, sărăcia, frica, neputința de a iubi, orgoliul, destrăbălarea nu se pot (pe rând sau toate laolaltă) calma și înlătura decât în momentele exploziilor emotive, mentale, sufletești și temperamentale, doar în bubuituri ale inimii care – la rândul lor – se descarcă, se înmoaie prin receptare și prin producere de diverse expresivități artistice”.
Se percep, firește, în Arta Popescu (prima mea carte, cum o definește autorul, la anul apariției, în 1994) numeroase “voci”, multe provenind din parodia psalmilor (cântul imnic transpus în limbaj familiar), altele din parodia și pastișa unor limbaje “neoficiale și nepoetice” (limbajul conversației, limbajul presei, al romanței de mahala, al anunțurilor de mica publicitate ori de decese). Cum despre această latură, insolentă și provocatoare, pamfletară și sarcastică a prozo-poemelor lui Cristian Popescu s-au exprimat îndeajuns de multe păreri, aș prefera să zăbovesc, o clipă în plus, în zona textelor venite din “abisul inimii”, acolo unde scrisul e privit  nu numai ca practică terapeutică, dar și ca “ispășire de păcate”. Sunt printre ele poeme și eseuri dintre cele mai acut dramatice ale poetului (Despre moarte și planificare, Despre moarte, noapte și literatură, “Din mărturiile unui îndrăcit”, “Apocalipsa, dragostea mea”, Munca odihnită, “La fereastră”) despre moarte și boală, despre criză și nebunie, despre disperare și “gustul de arsură neagră al nimicului din orice sens”. În câteva dintre acestea, poetul dezbate și se confruntă cu idei și viziuni din Berdiaev, Rudolf Otto sau Paul Evdochimov. Ceea ce trebuie subliniat însă e faptul că Arta Popescu nu este numai o carte de experimentări literare și o “artă poetică”, dar și o adevărată fișă de experiențe psihice.
Poetul se pune astfel sub semnul nopții (“internat în noapte ca în spital”), iar pasajele din poem despre noctambulism sunt extraordinare: “Iar eu de-aproape 20 de ani sunt noctambul. De-aproape 20 de ani sunt <<activ>>mai ales în timpul nopții: semn al neființei, neant, simptom al Căderii, surdă rezistență împotriva luminii, fugă, refugiere deznădăjduită, acoperire în vinovată obscuritate, atitudine demonică și conștientă de negare și de refuz. Toate stau sub semnul nopții, iar eu iartă-mă, Doamne! – de-aproape 20 de ani stau sub semnul ei … Primele rânduri în care chiar am început cu adevărat să mărturisesc le-am scris de-abia prin ’85- ‘86, ca portar de noapte. Primele rânduri în care chiar reușeam să-mi scuip plămânii și ficații păcatelor. Muncit de noapte … Nopțile mele treze sunt marcate de vină și de speranță. Eu, omul păcătos, lumânare cu flacără de penumbră, pus încontinuu în abisul condiției mele de umbră îngroșând întunericul natural și ontologic, sper și mă iluzionez că poate doar astfel, ispășind, voi lăsa măcar câteva clipe de-a lungul unei vieți, în timpul nopții, la-ntuneric, o pată de lumină, așa cum în timpul zilei port legată de picioare o pată de-ntuneric”. Sau iată, din “Fereastra”, alte câteva rânduri de teribilă spovedanie: “Stau la masă în bucătărie și mă gândesc la frumoasele aureole ale sfinților din icoana din dormitor. Mă gândesc că, din păcate, singura aureolă pe care aș purta-o eu ar fi aparatul care-ți înconjoară fruntea, pentru șocuri electrice la spitalul de nebuni. Un capăt al curcubeului conectat la tâmpla dreaptă - și după aia dormi, dormi …Un curcubeu vânăt, soios …”. La fel, rândurile care deschid textul “Apocalipsa, dragostea mea …III”: “Noaptea, Singur. Fără tine , duduie-tristețe, fără tine, duduie-nebunie, cucoană-Apocalipsă, dragostea mea !”. Ori rândurile aparent vesele, dar nu mai puțin teribile pe care le expune textul “Din mărturisirile unui îndrăcit”: “Cum să vă spun ? Criza, nebunia e-un fel de mama-clovn care-și vopsește în clovn și țâța din care îmi dă să sug. Criza-i un fel de bucată mare de carne sângerie, putrezită, crescând singură, ca un aluat ; îngrășându-se cu câte 20-25 kg la fiecare 10 minute doar pentru că eu o mângâi, o trântesc lângă mine în pat și m-arunc peste ea și-o iubesc toată noaptea”.
Dintre personajele lui Caragiale (alt subiect de referință din Arta Popescu), poetul se identifică cu protagonistul din Două loturi: “Așa cum Harpagon reprezintă tipul avarului, Lefter Popescu este o icoană a paradoxului. Iar Popescu din Lefter Popescu sunt eu. Umblu noaptea pe-aici, prin cameră, prin cartier, mereu pe-aceleași străzi, mă învârt nebun în jurul Foișorului de Foc, în jurul mesei, îngăimând cu voce șoptită: VICEVERSA !...VICEVERSA !!... VICEVERSA !!!...”. Nu e greu de observat că “poetica paradoxului” (principiul lui viceversa) e una dintre poeticele de bază din această “artă poetică”. Să recitim astfel incipitul volumului: “Primele încercări literare ale poetului Popescu datează de la frageda vârstă de 7ani. Le scrijelea cu un cuțitaș pe ușa veceului din casa părintească. Doar o naivă lipsă de receptivitate poate explica faptul că părinții săi vopseau ușa de două ori pe săptămână. Oricum, acele versuri circulă și astăzi pe ușile tuturor veceurilor publice din Capitală. Oricine le poate citi”. Așadar, la început, mitizarea (“primele încercări literare” din zorii copilăriei), apoi, de-mitizarea, aruncarea în deriziune (scatologicul), viceversa, viziune și subversiune.
Tot de natura paradoxului poate fi considerat și faptul că, spre deosebire de alți poeți, care adoptă poetica “jertfei” în ce privește creația (poemul se naște în chinuri), Cristian Popescu vede munca la poem ca “producătoare de bucurie, de împăcare cu sine”. Nu poemul-finit conteză, susține autorul Artei Popescu, ci “orele de fericire” pe care acesta le eliberează. Este una dintre cele mai “influente”afirmații din cuprinsul volumului, care pune într-o altă lumină textele “teribile” ale culegerii, și care, în același timp, orientează altfel poemele din Cuvânt înainte, debutul în carte al poetului, din 1988. În aceste poeme se găsește concentrat, de fapt, lirismul lui Cristian Popescu. În atmosfera adormitoare, muzicală și narcotică (“Acum e liniște, e bine”) din poemul cu tramvaiul, poem al evadării din timp.  În poemul de dragoste al unui mal aimé: “Te aștept în orice tramvai douășase. Te aștept la orice oră. Am așezat o rochie de mireasă pe scaunul din față” (aștept). În telefonul de la capătul străzii, poem al nopții ca tărâm al visului și al tuturor posibilităților, făcând diferența între real și ireal. În autoportretul oniric din trecător: “Câinii se țin după mine și-mi ling umbra, își umezesc botul în ea. Numai mie mi se mai vede umbra în timpul nopții. Suntem doar noi: eu și femeile care mătură strada. Mă gândesc că în zori, când s-or întoarce acasă, tot le-or mai iubi bărbații că miros, așa, de la doi pași a noapte. Ce liniște în oraș … după ploaie pun în fiecare baltă de pe trotuar câte o linguriță de zahăr. Câinii se țin după mine și beau apa din bălți. Ce liniște în oraș… și mai tot timpul noapte. Oricând m-ați putea întâlni. În colț, răcorind  cu o batistă umedă asfaltul sau așteptând în vreo stație tramvaiul”.
 Poemul răspunde astfel, ca un pandant, premoniției din sfaturi din partea mamei: “Să nu-ți pese, băiatul mamii. Asta e. Nu ești făcut pentru lumea asta”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul