Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Geografie magică

        Radu Voinescu

Remarcam, cu alt prilej, interesul tot mai accentuat, în ultimii ani, al prozatorilor noştri pentru fixarea în cadrele ficţiunii literare a unei lumi pe cale să se stingă, dacă nu cumva s-a stins deja sub presiunea schimbărilor de tot felul ale erei tehnologice, sub tăvălugul unor relaţii economice şi sociale impuse de noile configuraţii ale economiei şi politicii mondiale, ca şi sub impulsul imitaţiei şi al modernizării – lumea satului românesc tradiţional. Mai exact, a unor mentalităţi şi a unui tip de relaţii interumane ce par a constitui o materie extrem de preţioasă construcţii în proză.
În acest context, Sudul pare că se detaşează prin aceea că oferă, de la V. Voiculescu încoace, continuat de Fănuş Neagu şi, mai nou, de Ştefan Mitroi sau Bogdan Suceavă, un tezaur de poveşti încadrabile fantasticului, în general, ori realismului magic, în calitate de subgen al acestuia.
Un scriitor care s-a dedicat în ultimele două decenii acestui tip de naraţiune este Ovidiu Dunăreanu. Născut la Arad, ceea ce nu l-ar fi predispus către un asemenea univers tematic, dar petrecându-şi copilăria şi adolescenţa la Ostrov, în Dobrogea, a putut să asimileze eresurile specifice zonei, identificându-le încărcătura literară şi fructificând-o în volume precum Întâmplări din anul şarpelui (2003) sau Cu bucuria în suflet (2008). Cea mai nouă carte a sa, romanul Lumina îndepărtată a fluviului (subintitulată Istorisiri din Condica marilor şi micilor praznice, cu o postfaţă de Angelo Mitchievici, Editura ExPonto, Constanţa, 2015), este şi ea nutrită din această mentalitate colectivă în care detaliul uneori hipersaturat de vizual şi de senzorial alunecă înspre „zonele crepusculare”, totul petrecându-se într-un timp adesea precizat, ca într-o bună naraţiune istorică, şi o arie expres delimitată a geografiei României: „partea de sud-vest, izolată, de la graniţă, a podişului [Podişul Dobrogei, n.n.], începând cu toate satele de la Ion Corvin, Băneasa, Oltina, Lipniţa, până la Ostrov”, atingând Silistra şi alte câteva localităţi bulgăreşti, Dunărea, cu Păcuiul Mic şi Păcuiul lui Soare, şi, pe malul de dincoace, Călăraşiul. Un areal în care se înscriu elemente de toponimie cunoscute, ca Mănăstirea Dervent, Cuiugiuc, Almălău, sau doar cu rezonanţă limitată, dar tocmai prin aceasta impregnate de culoarea locală: Pădurea Miselicuţa, Valea Canaralelor, Trei Ulmi, Veriga, Cioplea, Şoimul, Piatra Călcată, Balta Preoteasa, Valea Licinei, Prival, Japşa, Raşet, Caraci, Fîndîk, Generalu, Gaura Rotundă, Gura-Gârluţei, Valea Caldă şi aşa mai departe.
De ce „roman” ceea ce se prezintă, în fond, ca o suită de povestiri purtând denumirea de capitole, uneori, şi acestea, suite de povestiri în povestire? Probabil pentru că, dincolo de insolitul istoriilor conţinute, oamenii şi locurile – uneori parcă mai ales acestea din urmă, investite de autor cu aura legendei, ca şi cum ar face parte dintr-o geografie magică – reprezintă adevărata urzeală pentru ţesătura narativă. Ilustrativ mi se pare un pasaj din „Capitolul 4: O căruţă în bună regulă”, unde e vorba de „o căruţă nepieritoare, cu cai pe potrivă”, un atelaj ce se arată, fără veste, într-o zi de arşiţă strivitoare, naratorului respectivei păţanii. Pe sandâcul (termen regional pentru coşul căruţei; autorul foloseşte la momentele potrivite numeroase astfel de vocabule, explicându-le într-un glosar, la final) acesteia sunt pictate imagini, aşa cum se practica în multe alte zone ale ţării. „Pe o parte, se arăta Dunărea, scăpărându-şi oglinda de smarald printre insule, bălţi şi păduri. În undele-i line, îşi răsfrângeau înfăţişarea casele spoite cu var, curţile şi grădinile tumultuoase ale Ostrovului. Pe renia [zonă aluvionară, de prundiş sau nisip depus în cotul unui râu, n.n.] de peste apă trepădau mânji iuţi ca nişte năluci. În străfundurile Dunării roiau cârduri de crapi aurii, iar faraoance [sirene, n.n.] tinere îşi răsfirau cu gingăşie mătasea albastră a părului şi îşi unduiau ispititoare cozile de peşte. În văzduh, deasupra ei, ce să vă spun, stoluri de stârci albi deschideau calea unei cete de îngeri. O lumină azurie, nemăsurată, se revărsa dinspre heruvimi peste fluviu şi peste sat, ca o binecuvântare cerească, lumină pe care nu ţi-o puteai scoate din minte şi din suflet şi o purtai curată în tine toată viaţa...” Priveliştea de pe cealaltă parte e în acelaşi ton, completând o imagine fastuoasă, în care putem vedea o mise en abîme a universului întregii cărţi: „Recunoşteam în ea dealurile şi platourile din apropierea satului, cuprinse de vâltoarea roz-albă a migdalilor, cireşilor şi caişilor înfloriţi şi de potopul verde sidefat al viilor. În câmp deschis, prin grâul crud, galopau, ca legănate de un vânt uşor, căprioare cu pui. Un lup suriu se lăsase păgubaş de a le mai hăitui şi se oprise, cu limba roşie, scoasă de un cot, să se adape din ulucul unei cişmele de piatră. Într-o văgăună, un şarpe, de jurai că-i balaur, îşi schimba cămaşa subţire şi alburie, ca o spumă, chinuindu-se să scape cu pielea înnoită printr-un desiş de porumbari ghimpaţi...”
În povestirea amintită, avem o căruţă misterioasă, rătăcind asemenea „Olandezului zburător”, numai că pe drumurile bătute de vipie ale Dobrogei, nu goală, ci trasă de telegari şi plină de personaje fantomatice, în „Mândria rănită a zmeului”, un ţăran cu nume predestinat, Anghel Furcilă, se luptă cu un zmeu, în „Viitura, ca o mană cerească”, unor braconieri care ucid căprioare li se arată o fată de o frumuseţe nepământească, mergând pe picioare de ciută, în „Vremuri acoperite în aur”, o comoară e căutată în zadar de urmaşii celui care a îngropat-o şi, până la urmă, de toată lumea din sat, în „Casa cea veche din paiantă”, o pasăre măiastră face două diamante în loc de ouă, în „Felul omenesc de a privi al vulpii”, Crăişor Domnaru, trăieşte o vară întreagă, la via pe care o stăpâneşte, o iubire mistuitoare alături de o vulpe fermecată, care ia înfăţişarea unei femei nespus de ispititoare, dispărând, către toamnă, pentru totdeauna împreună cu ea, în „Setca de fund”, trei pescari pe cale să fie traşi la fund, cu barcă cu tot, de un vârtej al Dunării sunt salvaţi in extremis de o nimfă a adâncurilor, în care toţi trei recunosc chipul unei fete din sat, înotătoare desăvârşită, dispărute cu ani în urmă în bulboanele fluviului.
Faţă de atmosfera prozelor de aceeaşi factură – ale lui V. Voiculescu, să zicem, clasicizate deja –, la Ovidiu Dunăreanu intervine pigmentul rezultat din elemente ce ţin de specificul dobrogean, unde se amestecă, alături de români mai vechi sau colonişti sosiţi după dobândirea Cadrilaterului, turci, tătari, bulgari, lipoveni, şi, evident, un mod de a nara şi de a descrie, care, dincolo de suspansul tipic genului, pe care îl stăpâneşte foarte bine, îi este propriu şi face ca structuri de adâncime comune să se diferenţieze prin acel „cum” din care derivă un mod propriu de a literaturiza, cu descrieri lungi, amănunţite, niciodată redundante, realizate cu vădită plăcere, şi cu personaje care se disting prin faptele de bravură sau încărcate de stranietate.
Şi locurile, şi oamenii dau autenticitate, ceea ce e în spiritul realismului magic, iar unul dintre capitole, „Alţi oameni din Ostrov şi isprăvi după chipul şi asemănarea lor”, un „dicţionar onomastic” ficţional, probează că universul lui Ovidiu Dunăreanu nu este numai unitar, dar şi plin de sensuri.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul