Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pactul cu fantasticul

        Ioan-Pavel Azap

Nu ştiu cum e pe alte meleaguri, dar literatura română de azi, mai bine spus marea majoritate a scriitorilor români contemporani se află într-o situaţie paradoxală. Pe de o parte, se poate publica (aproape) orice, oricât, oriunde – în general, pe speze proprii –, fără ca faptul acesta să însemne, oricât de valoros ar fi autorul respectiv, implicit şi succes de public sau de stimă.
Dincolo de posibila dramă personală a autorilor în cauză, fenomenul nu este benefic nici pentru istoria literaturii române: din aceasta vor absenta autori semnificativi, în timp ce alţii vor fi supralicitaţi graţie tocmai lipsei acestei concurenţe reale, ceea ce duce în final la o imagine falsă.
 Unul dintre autorii din a doua categorie amintită mai sus, descoperit de către semnatarul acestor rânduri graţie faptului că suntem concitadini, este Dan Căilean. Prozator de autentică valoare, Dan Căilean a publicat în decursul a trei ani trei volume de proză, trei romane: A doua latură a cercului (Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2012), Stabilopozii (Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2014) şi Sinenomia (Cluj-Napoca, Ed. Şcoala Ardeleană, 2015).
Proza lui Dan Căilean este şlefuită până la detaliu, dezvăluindu-ne un prozator de vocaţie, nu unul “făcut”. Cărţile sale pot fi circumscribile fantasticului, gen în care are şi nu prea concurenţă în literatura română.  În orice caz, este un gen mai puţin frecventat decât, să zicem, proza socială, politică sau, înrudită cu fantasticul, cea SF. Romanele lui Dan Căilean, pe lângă virtuţi stilistice şi de construcţie, au câteva calităţi constante: 1. există în fiecare o morală implicită, dar nu didacticistă, ci (doar) atât cât trebuie pentru ca textele să nu rămână în sfera actului gratuit, a “artei pentru artă”; 2. naraţiunile se menţin la nivelul sugestie, nimic nu este definitiv în proza sa, totul are deschideri (oarecum) nelimitate lăsându-i cititorului posibilitatea de a se implica în acţiune şi de a o duce mai departe, fără însă ca poveştile să fie neterminate, atâta doar că autorul nu oferă explicaţii ultime, nu încheie iremediabil textul; 3. chiar dacă se/ne plimbă prin lumi fantastice, prin alte dimensiuni, Dan Căilean nu apelează niciodată la soluţii tehnico-ştiinţifice: totul se pretrece în limitele fantasticului, sau ale oniricului, se întâmplă pur şi simplu.
 În A doua latură a cercului, tânărul Adelian, sculptor în ascensiune, se trezeşte, fără a realiza cum, într-un univers străin, o lume pe care o va descoperi, parţial, treptat fără a o înţelege pe deplin. Aici, în acest univers paralel sau complementar – este o constantă a prozei lui Dan Căilean această complementaritate cu lumea terestră, cea familiară oamenilor –, dincolo de mici diferenţe formale (la propriu: oamenii stau, în loc de scaune, pe nişte sfere; clădirile au, toate, pereţii rotunjiţi; fiecare locuitor îşi alege singur numele, dar acesta este în mod obligatoriu “simetric”, adică se citeşte la fel de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga – Anana, Tomamot, Maam etc. –, ş.a.m.d.), esenţial este altceva: timpul curge invers, dinspre seară spre dimineaţă, dinspre noapte spre zi, fiind reversibil!
 Stabilopozii, cel de al doilea roman al autorului, îmbină, fără niciun fel de artificii, realul cu fantasticul. Mai exact spus, intruziunea fantasticului în real este directă, fără avertisment, se întâmplă pur şi simplu, aşa cum spuneam vorbind despre caracteristicile generale ale prozei lui Dan Căilean. Naraţiunea seamănă, în mare parte, cu cea din aşa numitele filme-catastrofă (vulcani care erup, taifunuri, avalanşe etc.), dacă “jocul secund”, discret, al “moralei fabulei” nu i-ar spori valenţele. În planul realist, sunt schiţate mai multe tipologii, comune, fără nimic special, din “fauna” socială a României contemporane (este şi singurul reproş ce poate fi adus cărţii: parte dintre aceste personaje sunt, totuşi, prea schematice): parvenitul postdecembrist şi consoarta, ambii inculţi, dar bine “înfipţi” în afaceri ilicite; bătrânul simplu, cetăţean onest, depăşit de realitate; tinerii de bani gata, de fiţe; adolescenta naivă, uşor de păcălit; poliţistul aflat, din conştiinţa datoriei, la limita legalităţii; interlopul lipsit de scrupule ş.a.m.d. Toţi aceştia se întâlnesc, conjunctural sau nu, pe litoralul Mării Negre, destinele lor intersectându-se ca în orice naraţiune “obişnuită” în care autorul vrea să ne spună o poveste încadrată într-un mediu social determinat şi determinant. Dar, dintr-o dată, se produce declicul: stabilopozii, inofensivii, “paşnicii” stabilopozi încep să se mişte distrugând totul în cale. Deplasarea stabilopozilor se opreşte la fel de brusc şi de inexplicabil precum a început. Dar în adâncuri (în subconştient?), liniştea e doar aparentă, temporară, chiar dacă pe o “durată lungă” a timpului. Stabilopozii este, la un al doilea nivel al lecturii, o incursiune în abisurile insondabile pe deplin ale fiinţei umane, dar şi ale lumii văzute holistic.
 În Sinenomia, cel mai reuşit roman al lui Dan Căilean, “dramaturgia” se schimbă. Avem de-a face aici cu ceea ce se numeşte povestiri în ramă: o serie de texte aparent independente, dar care, în final, se dovedesc a fi parte a unei ţesături prozastice unitare. Domnul Alb şi Domnul Negru, bărbaţi trecuţi de prima tinereţe, prieteni de-o viaţă, se întâlnesc o dată în fiecare lună şi deapănă amintiri sau trăncănesc despre una, despre alta. La un moment dat, Domnul Alb vine cu o propunere: “în perioada cât nu ne vedem, să ne gândim la câte-o povestioară imaginară, de preferat cât mai ciudată, iar când ne întâlnim să ne spunem poveştile”. Acesta este declicul, după care urmează patru povestiri: Despre umbre, Despre un funcţionar ciudat, Despre doi soţi şi o oglindă, Improvizând – cele mediene antologice. Sinenomia este o tulburătoare poveste de dragoste, dar şi o fină analiză a condiţiei umane, nu de invidiat în toate aspectele ei. Nu “deconspirăm” deznodământul, cartea trebuie citită şi, cei care o vor face cu siguranţă nu vor regreta. O cheie de lectură a Sinenomiei, nu singura, este aceea că miracolul există şi acum în preajma noastră, dar oamenii – trăind într-o lume desacralizată, din care a fost alungat misterul, o lume fără eresuri – nu mai au capacitatea să îl observe.
 Concluzionând, putem spune că Dan Căilean este un prozator autentic, care ar merita să fie aşezat la locul ce i se cuvine, defel mărginaş, în “tabloul mendeleevian” al literaturii române contemporane.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul