Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un roman analitic

        Monica Grosu

Noul roman al Doinei Popa, Ca frunza-n vânt (Editura Junimea, Iași, 2016), creionează un spațiu ficțional alternativ și psihologizant, un spațiu al retranșării în propria interioritate, amintind de proza feminină din interbelic. În contextul prezentului însă, avem de-a face cu un roman analitic, parcă în răspăr cu vremurile grăbite și chiar cu literatura ultimelor două-trei decenii. Întreaga creație a Doinei Popa explorează visceralitatea ființei, profunzimile de cuget și simțire, reacțiile, exaltările sau căderile omului în fața unei realități adesea supradimensionate (freudian) la nivelul conștiinței. Acestei paradigme structurante și definitorii îi aparțin cărți precum Apelul de seară (1985), Sfântă tinerețe (1998), Dragostea vine de-a valma (2001), Pasărea cerului (2012).
Titlul romanului în discuție amintește și el de schița care a constituit debutul autoarei în paginile ,,Luceafărului” din noiembrie 1969. Schița se numea Procesul frunzelor și a beneficiat de prezentarea lui Fănuș Neagu. Într-un proces de investigare a sinelui se avântă  Carmina, eroina cărții, arhetip al feminității complicate și neînțelese, trăind într-o dinamică a incertitudinilor, apropierea, dar mai ales depărtarea de fericirea și tihna mult visate. Pur și simplu, lucrurile nu se așază în viața ei pe făgașul sperat, neliniștea răscolește frunzele trecutului și ale prezentului într-un continuu balans, ori poate vântul e prea rebel și ea nu îi face față. Rătăcirea, zborul fără țintă al unei frunze redau metaforic rețeaua subterană de impulsuri și refulări, de întrebări și dezamăgiri ce alcătuiesc partea abisală, incontrolabilă a interiorității umane.
În lungi monologuri este developat cu minuție filmul fiecărei zile, prilej pentru autoare să sondeze reacțiile sufletești ale protagoniștilor, acordând o atenție sporită psihologiei feminine. Astfel transpar melancoliile discrete, caligrafia când monotonă, când sinuoasă a întâmplărilor cotidiene, eforturile disperate ale eroinelor de a-și croi viața după tiparul dorit. De multe ori, traseul devenirii personale e mai mult imaginat, închipuit în lungi dialoguri cu propriul sine, iar realul se anexează vieții interioare ulterior. Adevărata voluptate rămâne cea analitică, psihologizantă și portretistică. Ca frunza-n vânt este un roman de familie, în universul evocat identificăm mai multe cupluri (familia profesorilor Alexe și Nina, familia Carminei, a Sidoniei, a Fanei), reunite invariabil de aceleași îndelungi tăceri și decalaje de comunicare. Egale cu ele însele, personajele nu evoluează, în mare nimic nu se schimbă, dar totul se înregistrează. Pentru Carmina, această acumulare de stări și amintiri devine nu doar dureroasă, ci insuportabilă, angoasantă, iar neputința ei echivalează cu o captivitate, căci ea însăși devine o prizonieră a ,,propriei sale matrițe”.
La un nivel mai profund, romanul Doinei Popa constituie și o pledoarie pentru autenticitatea trăirii, pentru un anume tip de proză, a rebours cu ce se scrie astăzi. Astfel, în confruntarea serioasă cu viața, eroina romanului se izbește de realități și aspecte nebănuite, la fel de inadecvate ca propriul ei idealism (la fel se întâmplă cu Elena, cu Fana și chiar cu voluntara avocată Sidonia Trofin). Experiențele zilei nasc în sufletul ei o tensiune puternică între ideal și cădere, freamătul și drama sufletească nu pot anihila ratarea, destinul alunecând spre derizoriu. Reveriile bovarice, intențiile bine cântărite de a reuși în viață, vizitele de studiu la familia profesorilor Alexe, încercarea de a intra la facultate, toate rămân într-un plan al proiecțiilor de tinerețe, căci realitatea istorică și personală era alta. În sens distructiv trăise și Sidonia iubirea pentru Trofin și întreaga experiență a căsniciei: ,,Se simțea depășită, depășită cu mult. Deja intrase în conul de umbră lăsat de clădirea tribunalului. Săltă din obișnuință capul, cercetă o fereastră anume... Ah, amintiri, amintiri de demult! Câtă exaltare fusese și pe ea, cât patos! Astăzi purta ultimele bătălii cu erosul, părea că nu mai este nimic de făcut, o stăpânea cu aceeași insistență ca la 30 de ani. Înghiți în sec. Își simțea gura cleioasă. O să coboare imediat la subsol și o să bea un pepsi.”
Romanul oferă spațiu deschis glisajelor analitice pe temele deja specifice ale condiției femeii, ale relațiilor de cuplu, ale feminității în general, cu întreaga paletă de sensibilitate, reverie, senzorialitate. Epicul nu lipsește, primează într-adevăr analiza, dar firul conducător al narațiunii urmează în genere drumul drept, cu pauze reflexive și ușor eseistice, fără complicații textuale sau surpări de planuri. O atenție specială acordă autoarea portretisticii, observații memorabile fixează cu precizie în decorul epic imaginea Carminei și a Sidoniei, cele două femei, noră și soacră, atât de diferite, dar trăind drame până la un punct asemănătoare. În Cuvântul însoțitor al cărții, distinsul critic ieșean Ioan Holban notează: ,,Proza Doinei Popa explorează ceea ce e dincolo de circumferințele creierilor, pulverizează amănuntele, cu voluptate, aproape, pentru a le (re)organiza apoi, în tot felul de variante ale cuplului – soții Nik și Nina Alexe, Trofin, Carmina și Ovidiu, Fana și Dimitrie – totdeauna în perspectiva feminității care se năruie: acesta e profilul personajului Doinei Popa.”
Discursul epic împrumută expresia calmă, lipsită de stridențe retorice, notația predominant sobră, dar intens filigranată în jurul problemelor sufletești sau de conștiință. Confesiunea se pliază pe antinomiile ce alcătuiesc destinul și relațiile inter-umane, pe experiențele interioare, mai mult decât pe imaginea societății în ansamblu, background-ul social fiind totuși subiacent și fin sugerat (anii '80, austeritatea din casa Alexe, autoritatea parentală, atmosfera și prejudecățile epocii ș.a.). Între reflexul agonic și nevoia de a-și trăi cu intensitate feminitatea, eroinele Doinei Popa dețin, fără îndoială, tentația problematizării. În această direcție,  romanul Ca frunza-n vânt, ușor (sau programatic) anacronic, reprezintă tocmai o invitație în imaginarul feminin atât de complex, transpus într-un desen artistic cu nerv și culoare afectivă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul