Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Munte îngropat sub cîmpie

        Emil Lungeanu

Cum or fi nimerit-o brahmanii scriind că lumea se va sfîrşi cu Kali-yuga, „epoca de fier” ? În tabloul lui Mendeleev fierul, cel mai longeviv element, e într-adevăr ultimul din univers care se va dezintegra, în nucleul său atomic barionii fiind aşa de încleştaţi, încît în cele din urmă opresc producţia de energie a stelelor. Drept care unii au pornit deja să-şi facă rezerve de pe-acum pentru ziua de apoi. Pe maidanele noastre bunăoară, urletul „Fiareeee cumpăăăăăr !...” răsună ca un imn naţional. Cei mai prevăzători adună de zor capace de canal, porţi de cavouri, conducte de irigaţii, maşini, vapoare, şine de cale ferată, fiecare ce apucă. Dar, de bună seamă, nu va fi decît o prelungire a agoniei, căci vorba lui Prospero : „all which it inherit shall dissolve”.
Ba, ruginit şi el în virtutea neiertătoarei legi a entropiei, tot la fier vechi va ajunge pînă şi Realismul însuşi (precum cel socialist), fie că ne place ori nu frizura lui monsieur Breton. De unde şi vesteşte sibilinic Octavian Mihalcea în noul său volum Umbra de fier (Edit. Tracus Arte, 2016) : „Până atunci... umbra de fier ! Ploi vechi la margine de tunet, verticale călătorii, chiar primejdii. Figura cercului ia chip miraculos. Prin tunel arde spectacolul pictat fără trup.” (cf. „chipul fiinţelor fără chip” desenat de Nichita). De la o poştă se cunoaşte absolventul de Filozofie în aceste notaţii pe seama simulacrelor imagistice ale realităţii, lecţia cu alegoria peşterii dată lui Glaukon în Republica. Sobrietatea enunţurilor, frecvent nepredicative şi asindetice, asemeni unor însemnări pe marginea unui invizibil text, trădează şi ea aceeaşi şcoală a gîndirii, „fierarul” Umbrei  prelucrînd în atelierul său nu substanţe, ci concepte (e.g. „vară abstractă printre ierburi”). Fragmentarismul, sistematic pînă la ostentaţie, e practicat cu asemenea metodă încît un volum de felul celui de faţă ar putea foarte bine servi ca material didactic pentru ilustrarea acelei „întîmplătoare” întîlniri a unei umbrele cu o maşină de cusut regizate de Lautréamont. Ba chiar, în didascaliile din studiul Capul şi aripile bunăoară, poetul experimentează el însuşi postura ex cathedra : „Acea mişcare lentă, braţ tocmai trezit din vis, aşa cum fin încercuieşti secretul la poalele munţilor. Mare grijă la oase – reci contaminări ce aşteaptă întoarcerea. Studiul se va repeta îndelung. Cu ochiul iarăşi fix. La sfârşit vei decupa capul şi aripile puţin obişnuite.” Nu e vreun rezumat în doar 43 de cuvinte făcut trilogiei Aripa stîngă–Corpul–Aripa dreaptă, cum ar putea glumi gurile rele, ci o miniatură a rembrandtienei Lecţii de anatomie, atîta doar că ceea ce disecă aici Tulp doftorul este cadavrul „realităţii”. Aspect de examen anatomo-patologic are şi autopsia din Care coboară, făcută parcă de însuşi dr. Johan Deijman : „Subita moarte sculată din somn de câinii matinali. Ieri existau variate îngheţuri prin faţa singurei porţi. Poză de arătat oamenilor. Aşteptam pe cineva dispus la estetice încadrări. Profil solar. Măcar acum, citeşte corect mesajul buzelor inegale !” etc. Un exemplu de lecţie savantă oferă şi Orologii : „Arde legenda – mozaic excomunicat cândva. Prim rol. Urmăriţi artefactul omenesc nud. Sau chiar poziţia sabiei peste verdele strălucitor. Peisajul atârnat în lanţ. Totuşi, panoplia va suferi. Spectacol matur despre orologii. Doar plăcile se acoperă cu ceară lângă templul cărbunelui. Prin vis revin fântânile. Plutesc icoane de ceai.” Poza profesorală e reluată şi în Roată de sticlă, condeiul fiind mînuit ca un băţ indicator pe tabla neagră : „Romburi crăpate ca model pentru episodul colţului, când plantele oglindesc intrarea într-o zonă foarte sensibilă, deloc întâmplătoare. Atenţie la rugurile fără fiinţă !” etc.  La fel începe şi Regim : „Atenţie la universul fosforescent !” (dacă-mi mai aduc bine aminte, o rubrică Atenţie la Ungaria ! avea şi răposatul Vadim Tudor). Altfel, retorica de acest gen numără prea puţine ocurenţe pentru a articula propriu-zis un discurs. Octavian Mihalcea rămîne prin excelenţă un „maestru al non-conversaţiei”, cum ar zice Robert Kanters, provocarea lansată de el fiind nu cea ilocutorie („prea multe de spus, de construit”), ci dimpotrivă, întreruperile rostirii „fragment după fragment”, adevărate „prăpăstii pe drumul enigmei” care dau compoziţiilor un aspect general de şaradă (aproape ca o ironie, provensalul charrado se tălmăceşte tocmai „conversaţie” !) din recuzita conceptualistă a lui Magritte. Şi cum altfel ? Din faimoasa lulea a valonului, pictată laolaltă cu programatica inscripţie „Ceci n’est pas une pipe”, au pufăit solidar, asemeni pieilor-roşii, mai toţi poeţii suprarealişti. Cea care nu se lasă agregată, aşadar, nu e construcţia poetică, ci chiar realitatea lumii, cu infinitatea sa de necunoscute ce fac din ea o ecuaţie fără soluţie, un carnaval cu „măşti de carne” în confuzia căruia te loveşti la tot pasul de „noi învăluiri, alte puneri în scenă”. Şi-atunci, ce-ţi mai rămîne pentru a te elibera din „robia marilor fantasme” ? Să faci „o baie sublimă îndepărtând raţiunea” şi să te laşi în voia libertăţii totale a expresiei, apucînd-o pe „căi fără reguli”. Întocmai aşa procedează şi autorul Epicrizei (Edit. Semne, 2011), regizîndu-şi „spectacolul pictat fără trup” şi chemînd la rampă, asemeni personajelor unui basm, misterioase entităţi („cele ce nu pleacă”, „cele mult prea vechi”, „dreptunghiul muzical”, „triunghiul tainei” etc.) şi singularităţi topologice nu mai puţin criptice („patria flăcărilor degrabă mişcătoare”, „ţinuturile altei confesiuni marine”, „tot mai regretatele adâncimi”, „mistuitele căi aurite”, „colţul francez”, „enigma centrului ascuţit”, „colţul iertat” etc.) – şi chiar o face la modul asertiv, compoziţia Poetul pictează poveşti nefiiind în fond altceva decît enunţarea propriilor arte poetice. Desigur, nu e încă nici pe departe destul pentru a-i convinge pe potenţialii cititori să-ţi cumpere volumul. Umbra de fier se numără printre acele cărţi dificile cu regim special, pentru care îţi trebuie obligatoriu asigurare medicală şi analize la zi, nefiind deloc neglijabil riscul unui atac cerebral. Chiar şi eu am făcut – recunosc cinstit – niţică tensiune pînă am digerat-o, de-am ajuns la farmacie pentru un flacon de Captopril. Dar fascinaţia dezgropării unui munte ascuns sub cîmpie rămîne totuşi, orice s-ar zice, irezistibilă. Nu ştiu cum e cu închiderea minelor şi a puţurilor petroliere prin părţile noastre, dar, dacă-i vorba de sondaje de maximă adîncime, nu încape îndoială că „scurtele istorisiri” oferite de Octavian Mihalcea îşi merită efortul. Şi împrumut sintagma asta chiar de la poet, care, încheind undeva vaticinar „Vor fi mari investigaţii asupra scurtelor istorisiri”, dădea parcă un ghiont criticilor săi.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul