Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nostalgii fără nuieluşă

        Cătălin Rădulescu

- Mamaaaiie, ceasu’ de la biserică iar nu e potrivit la fix, e cu vreun minut în urmă!...
 „Boala” lui mai mult sau mai puţin nedeclarată erau ceasurile, stilourile şi maşinile de scris. De ce un melanj în compoziţia asta, nimeni nu ar fi putut s-o spună. Cert este că asta era situaţia. Iar acum, într-adevăr, ceasul din campanila recent şi frumos restaurată ce reprezenta intrarea în principala biserică a comunei, cu a lui tentă aurie, avea acel minuscul decalaj în raport cu deşteptătorul Pobeda de pe noptieră, cumpărat nu demult de la oraş, totdeauna zilnic verificat după serviciul telefonic 022/009, dânşii fiind printre puţinii nu din sat – ci din comună – care posedau post telefonic la domiciliu. Şi alţi consăteni înaintaseră cereri spre a avea un astfel de miracol în casă dar, pentru aproape toţi, se împliniseră chiar şi două decenii de când depuseseră petiţia, fără ca nimic să se întâmple. Existase o singură excepţie: vecinei din curtea de lângă dânşii i se instalase nu de mult o astfel de minune în casă şi, fiindcă în cazul dânsei se împliniseră două decenii şi jumătate de când depusese cererea iar soţul, în timpul liber, pe când trăia, stătea pe prispa casei scrutând zarea în aşteptarea infatigabilă a dubei cu cei ce ar fi putut veni spre a-i instala ceea ce îşi dorise mai mult în viaţă – alături de candela veşnic aprinsă şi cuvenitele icoane, aşezase pe o lădiţă frumos sculpată avută din zestrea de la mama aparatul telefonic buclucaş chiar sub portretul cât un sfert din perete al defunctului consort, aparat telefonic care, în rarele momente când îşi exhiba zbârnâitul strident dar energic – tulbura pacea acelui loc sacru, cât şi rectitudinea flăcăruiei de la candelă.
 ... or poate că decalajul să fi fost şi subiectiv, responsabil pentru acea imprecizie fiind poate unghiul fortuit ce se crea între fereastra camerei şi intrarea în locaşul de cult. Nu era prima oară când la insistenţele plângăreţe ale nepotului, bunica atrăgea atenţia asupra acelei „disfuncţii”  preotului, cu care era amică. Acesta, mustăcind, făcea hatârul Prâslei, care cel târziu înainte de a intra seara în pat, la ultima „verificare”, putea să intre în lumea lui Moş Ene liniştit, constatând identitatea de „păreri” dintre cadranul deşteptătorului, al pendulei familiale şi al ceasului „ecleziastic” din campanilă, între timp frumos luminat în azuriu odată cu lăsarea întunericului.
Privi plictisit pe fereastră la serafica chindie de vară. Observă „muşuroiul” de unifome kaki de pe tarlaua cu roşii, morcovi şi porumb nestrâns la timp, uniformele fiind ale soldaţilor ce în primele 2-3 luni de armată erau duşi la „munci”, adică muncile câmpului pe care teoreticii salariaţi ai ceapeului local nu se deranjau să le facă, pentru cei cinci lei lumină x 26 de zile lucrătoare – duminica fiind socotită zi de odihnă, chiar dacă în realitate nu era aşa.  „Muşuroiul” se deplasa alene dintr-un loc într-altul al ariei, strângând lădiţă după lădiţă din roşiile aflate în răsaduri, până când se formau grămezi impresionante de legume/ştiuleţi de porumb/morcovi care niciodată la cântărirea din amurg nu indicau îndeplinirea normei pe acea zi, ceea ce atrăgea mici pedepse gen „neutralizarea” tractorului cu remorcă ce transporta cele trei plutoane ale companiei înapoi în tabără, de la „locul faptei” şi până la barăcile din PFL, coerciţie constând în înconjurarea prin fugă a vehiculelor, eventual cu masca pe figură – de către soldaţii socotiţi responsabili pentru acea stare de lucruri. Într-un rând atât tractorul cât şi remorca părăsiseră şoseaua în rambleu spre a se răsturna în peisajul bucolic cu ceapă şi castraveţi existenţi de o parte şi de alta a drumului, asta din pricina unei manevre bruşte a conductorului ce reuşise să evite în ultimul moment pe unul din soldaţii ce-i „neutralizau” prin ocolire mijlocul de transport; mare lucru nu se întâmplase: doar că mecanicul ce conducea tractorul scăpase de orice grijă trecând pe loc la cele veşnice, unul din ofiţerii ce tocmai se strâmbau de râs în uşa remorcii de vriele „pedepsiţilor” ce gâfâiau de zor ajunsese la spital cu coloana vertebrală avariată, împreună cu alţi soldaţi din remorcă ce avuseseră aceeaşi destinaţie cu contuzii mai mult sau mai puţin grave – datorită dibăciei dar şi a jertfei supreme date de cel ce conducea tractorul, evitându-se totuşi ca soldatul pedepsit pentru a cărei evitare se produsese totul să fie făcut una cu pământul. Din acel moment, „procedeul punitiv” fusese definitiv abandonat, asta după ce se pomenise ceva de măsura cu care măsori şi cu care într-o bună zi, la rându-ţi, ţi se va măsura – dar şi după ce se constată că planul de legume culese într-o zi nu se îndeplinea nu datorită lentoarei militarilor în termen, ci din pricina teoreticilor salariaţi ai ceapeului local care peste zi nu mişcau un pai, în schimb, pe înserat, se furişau cu zâmbete stânjenite pe tarla spre a mai „bărbieri” din înălţimile maldărelor de produse care mai apoi prin cântărire, nu aveu cum să dea planul diurn preconizat.
Înaintea venirii militarilor, mai pe la mijlocul vacanţei mari, în arşiţa insuportabilă a miezului de vară – fuseseră aduşi spre a culege bucatele o parte din salariaţii combinatului siderurgic aflat la vreo treizeci de kilometri de comună; avea să se constate că aceştia nu realizau la culesul câmpului în două zile nici măcar ceea ce militarii în termen ce le-au urmat relizau în două ore; fără să fie scandalizat de un asemenea adevăr, cel ce părea a le fi şef îi îmbarca seara spre a-i aduce înapoi de unde veniseră, spre gloria autobuzelor ce arseseră de pomană combustibilul pe drumul înspre - şi dinspre - ogor; o singură dată acel el comandante făcuse un scandal monstru unuia dintre muncitorii care îşi permisese să ia un singur ştiulete de porumb de o formă şi colorit mai speciale spre a-l pune în vitrina din sufragerie – amintindu-i-o pe aia cu luna de puşcărie şi ştiuletele de porumb subtilizat, papară din care unii chiar şi gustaseră, de la nişte autorităţi demne de oficialităţile burghezo-moşiereşti cum numai în opera lui Zaharia Stancu puteai găsi.
Telefonul de pe policioară, de culoarea uniformelor soldaţilor ce cu puţin înaintea lăsării amurgului plecaseră spre unitate – prinse a zbârnâě intempestiv şi strident.
- Ce faci, drăguţule?, se auzi un glas ca de nectar în cască. Nu vii?...
Era preotul de la biserica de vizavi. Neavând la rându-i telefon, îl sunase de la singurul aparat public urban/interurban de la oficiul poştal deschis şi la ora asta, nu departe aflat de biserică – totul petrecându-se tot la rugămintea bunicuţei care la rându-i fusese rugată de nepoţel ce, având nostalgii, alimentate şi de lecturile din manualul de literatură, ar fi dorit să reînvie în joacă atmosfera didactică a Amintirilor din copilărie scrise la maturitate de genialul Nică – când cartea se făcea cu nuieluşa la popoul celor ce nu-şi făceau la timp lecţiile şi, întrucât voluminosul Ceaslov era chiar Cartea de Citire, muştele din sala de clasă nu aveau nicio şansă să coexiste cu sârguincioşii elevi. Bunicuţa îi procurase chiar şi un toc spre completarea romanticei atmosfere din urmă cu mai bine de un secol, ba chiar şi o lădiţă cu nisip fusese pusă în „sala de clasă” improvizată într-o odăiţă a dependinţelor bisericii, totodată făcându-se rost de o tăbliţă pe care „elevul” scria precum pe un maculator, cu cărbunele. „Atrmosfera” fiind creată, mai în glumă mai în serios – sosia lui Nică avea să înveţe în plină vacanţă mare şi după rimă că întotdeauna opt ori nouă fac - nu face – şaptezeci şi două – având să se dumirească când se scrie sau nu adverbul „s-au” cu liniuţă sau fără liniuţă – chestia cu cratima intervenind doar la mişcare – avea să realizeze excepţiile ce confirmă regula în care Agârbiceanu şi România se scriu totdeauna cu î din a, în vreme ce Alecsnadri, cel mai mare poet român până la Mihai Eminescu neapărat cu cs, nu cu x – aşa cum s-ar putea crede la prima vedere. Doar Smărăndiţa popii nu fu prezentă căci preotul avea băiat mare, cu facultate, ajuns domn la oraş. Şi nici coerciţia cu nuiaua, ca pe vremea lui Creangă, nu fu aplicată – căci popa Paşoi nu era capabil să omoare un ţânţar, dar-mi-te să lovească un copil.
- Bine, puiule, bine... lasă, stai acasă, este vacanţă, mai bine să te odihneşti.
- Da, domnule părinte...
 - Pe voi la şcoală parcă vă învaţă să vorbiţi cu tovarăşe, nu?
- Aşa e, părinte, da’ eu nu mă simt tovarăş chiar cu toată lumea...
- Vezi, vezi – asta aşa e, dar să nu o spui şi la şcoală...
- Nu, părinte, asta ţi-o spun dumitale, că acum vorbim numai noi doi...
- Dacă vorbim la telefon, s-ar putea ca fără să vrem să mai fi „vorbit” şi cu alţii... În fine. – Pe aia cu nuieluşa, ca pe vremea lui Creangă, nu am aplicat-o, puiule, fiindcă bătaia NU e ruptă din Rai, nu numai după umila mea părere ci şi a Sfântului Ioan Gură de Aur care ne învaţă să nu-i lovim pe copii şi să nu ne ducem niciodată la capăt ameninţarea cu folosirea nuielei. În viaţa de toate zilele, puiule, avem de a face cu feluriţi oameni, fiindcă Dumnezeu şi Maica Natură i-a lăsat tere diferiţi: unii sunt sârguincioşi şi mai iuţi şi învaţă repede şi bine, alţii la fel de silitori învaţă mai greu, dar dacă avem răbdare şi cu dânşii, până la urmă izbutim, ba chiar ăi de învaţă mai greu, pân’ la urmă s-a văzut că de multe ori învaţă temeinic; alţii nu vor să înveţe şi nu avem altceva de făcut, puiule, decât să ne ostenim şi cu dânşii, până la urmă s-o prinde ceva şi de ei şi mai departe viaţa s-ar putea să-i oblige a învăţa ceea ce nu au vrut să deprindă la vreme, în şcoală. Dar pumnul nu e bun, puiule, nu e bun deloc. Nu e bine să-i oprimi pe oameni găsind diferite pretexte, ca mai apoi să avem noi tot felul de foloase. Mai devreme sau mai târziu necăjiţii, cu cuţitul ajuns la os se vor revolta şi, nemaiputând, vor face ceea ce nu se cuvine să facă; iar păcatul nostru, al opresorilor va fi dublu întâi fiindcă i-am oprimat şi aducându-i la disperare, i-am silit să facă poate moarte de om. Duhul blândeţii, puiule, e mult mai sigur. Niciun cod civil sau religios nu poate pedepsi aşa ceva decât acoperindu-se întâi de ridicol iar mai apoi de oprobiu, aşa cum s-a întâmplat cu cei ce L-au Răstignit pe Iisus, de ale căror rânduieli şi nume astăzi nu a mai rămas nici amintirea, iar  oamenii, atât cât îşi amintesc totuşi - tratează ca pe un stigmat personaje alde Iuda, Pilat din Pont, pe Obed, preotul slugarnic din Sanhedrin – ori pe Ana sau Caiafa – Baraba nefiind altceva decât numele unui ucigaş pe care gloata l-a preferat în locul Mântuitorului. Înţelesu-m-ai?
- Da, părinte...
- Pacea e bunul cel mai sigur pe care îl avem. Atâta vreme cât armele tac, nimic nu e pierdut, multe strâmbăciuni se pot îndrepta, mulţi ticăloşi pot fi pedepsiţi fără a se face moarte de om, fără ca Pământul să mai cunoască vreodată pojarul blestemat de foc şi fier semănător de jale şi moarte, după care trebuie îngropate mormane de morţi, trebuie să asistăm la chinul multora rămaşi pe viaţă ologi, trebuie să auzim femeile ce-şi bocesc bărbaţii morţi, pe cei ce-şi jelesc familiile ucise, copiii care printre nori de fum şi balauri de flăcări îşi caută zadarnic părinţii. Asta nu trebuie să se mai întâmple niciodată, puiule şi pentru a nu se mai ajunge niciodată la aşa ceva, orice formă de violenţă inutilă trebuie evitată. Mă înţelegi?...
- Da, domnule preot...
 - Aşa... petrece restul de vacanţă rămas în pace, joacă-te,    distrează-te, du-te la scaldă, din când în când meditează... şi când reîncepi şcoala, ori de câte ori crezi că nu ai putut înţelege ceva din ceea ce ţi s-a explicat acolo, să vii la biserică – ş-om încerca să desluşim ceea ce pare de neînţeles împreună, cu răbdare şi tact, la orice materie va fi nevoie. Da?...
- Da, părinte...
-  Noapte bună. Somn uşor, să nu uiţi înainte de culcare să-ţi spui Rugăciunea, îngerii să te sărute!...
 Întunericul nopţii cuprinsese cu desăvârşire firea. După ordine guturale, de aproape două ceasuri, „muşuroiul” kaki al militarilor în termen veniţi la „munci”se retrăsese spre sălaşul lor. Campanila bisericii era, ca în fiecare seară, frumos colorată în azuriu de becul ce lumina discret din spatele ceasului, ale cărui ace exprimau aceeaşi oră cu limbile deşteptătorului şi pendulei aflate în casă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul