Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Prima dimineață de primăvară

        Teodoru Stemate

Băiatul nu mai zise nimic. Era solid, foarte dezvoltat pentru cei cincisprezece ani ai lui, şi tăcut. Prea tăcut, se gândea bătrânul. Mai ales de când murise taică-su şi maică-sa plecase să câştige bani la cules de căpşuni, în Spania. Banii veneau regulat, în fiecare lună, şi nu le lipsea nimic. Nu cheltuiau mare lucru din ei, aveau cam tot ce le trebuia, dar, de câte ori trecea Ştefan poştaşul pe vechea lui bicicletă „Ukraina”, ochii băiatului sclipeau. Moşul tăcu şi el; rămaseră aşa, sprijiniţi de capra de tăiat lemne, cu fața în soare, ascultând zgomotele noi ale primăverii. Pacea le fu tulburată de o pală rece de vânt, stârnită dinspre câmpuri. Băiatul se ridică, luându-l ușor pe bătrân de braţ:
— Hai, tataie, că încă n-a venit vara. Şi pune-ţi şi mata un ilic, ceva, pe umeri, când ieşi pe-afară, că iar te ia durerea de şale.
Urcară treptele pridvorului şi intrară în casă, băiatul sprijinindu-l pe bătrân cu atenţie. Peste o oră băiatul şi fata ieşiră, dădură un „săru’ mâna” iute bătrânului şi porniră pe şosea, înspre Maluri. Băiatul luase raniţa mare, burduşită, din care ieşea o pătură decolorată, făcută sul, iar fata ducea un rucsăcel de piele, ca un ghiozdan de şcolar. Purtau amândoi tricouri cu mâneci lungi şi pantaloni scurţi, până la genunchi, kaki; în picioare aveau teniși din pânză şi şosete albe de bumbac. Păreau doi excursionişti de la oraş, şi Gheorghiţă ştia că avea să îndure glumele proaste ale colegilor şi cunoscuţilor lui, dar nu-i păsa acum de asta. După ultima casă coborâră la vale în dreapta, ţinând malul Micşoarei, ocoliră păduricea de nuci, rămânând tot la soare, până ajunseră la dâmburile de nisip pe care copiii le numeau „Dunele”. Era până-n amiază, dar soarele împrăştia deja o lumină fierbinte, ameţitoare. Se aşezară şi desfăcură raniţa.
Gheorghiţă întinse pătura pe nisip, aproape de o salcie stingheră cu mlădiţe verzui şi moi.
— Laura, ce vrei să mănânci? Avem slănină, brânză, salam, castraveţi muraţi… se întoarse spre fată, cu mâinile în fundul rucsacului.
Fata se descălţase, rulase şosetele albe şi le băgase în teneși, îşi dăduse jos pantalonii kaki
şi bluza de bumbac, rămânând în nişte chiloţi albaştri, cu margini dantelate, şi un maiou alb, cu
bretelele croşetate în formă de inimioare împletite. Avea pielea măslinie, foarte bronzată, mâinile
şi picioarele lungi şi subţiri, de adolescentă, dar în dreptul taliei se puteau ghici deja formele
ample ale femeii ce urma să fie; pe sub maioul aproape transparent se conturau clar sânii mici şi
rotunzi, cu bănuţii negri ai sfârcurilor împungând timid ţesătura moale.
— Hai mai bine să facem o baie mai întâi, vrei? îl întrebă cu vocea aceea de fetiţă care
părea să nu se fi schimbat din clasa întâi, când o văzuse prima oară. Încă de atunci îl tulbura, dar
acum simţi cum fața îi ia foc şi începu să gâfâie, o greutate nevăzută îi apăsa pieptul şi-l cuprinse
ruşinea când îşi dădu seama că are o erecţie spontană. Încercă să-şi mascheze starea întorcându-
se la raniţă, de unde scoase pe rând, încetinindu-şi cât mai mult mişcările, alimentele pe care ea
le înghesuise fără nicio noimă. Îşi drese vocea, rugându-se ca vorbele să sune normal, ca ea să
nu-şi dea seama de tulburarea lui:
— Vezi că apa e foarte rece, vine tocmai din munte! Şi e şi foarte adâncă aici, peste patru
metri. Şi cum naiba de eşti aşa de bronzată ?
— N-ai auzit de solar, găgăuţă? Am o colegă la Bucureşti, ştii, şi maică-sa are un salon
de cosmetică, are şi solar, şi putem să ne ducem când vrem… toată iarna ne-am prăjit… Hai!
strigă brusc, se întoarse, îşi luă elan şi sări în râu, în picioare, cu un chiot ascuţit:
— A-LE- LU-IAA!!!
Malul era puţin abrupt, făcea un parapet de un metru până la apă, şi el văzu zborul ei
scurt cu încetinitorul, dreaptă, cu mâinile întinse în sus şi picioarele lipite strâns, cu şnurul
chiloţilor albaştri intrat cu totul între fese; atunci observă că avea o aluniţă mare, neagră, pe fesa
dreaptă, şi, fără să ştie de ce, izbucni în râs. Îşi azvârli tricoul de pe el, se descalţă în grabă,
teneșii şi şosetele deodată, vru să-şi dea jos şi şortul, dar mâna i se împiedică de erecţia
neruşinată şi renunţă; se aruncă în apă cu acelaşi chiot aiurit: „ Aleluiaaaa! ” şi, la contactul cu
apa, îşi reveni complet: era aproape îngheţată şi-i trebuiră câteva secunde ca să-şi recapete suflul.
Laurei părea să nu-i pese, înota cu gesturi largi şi domoale, cu gura deschisă, făcând bulbuci pe
undele vălurite. El înotă voiniceşte până la malul opus, dând rapid din braţe şi fornăind la
suprafaţa apei. Se întoarse în acelaşi ritm nebun, de parcă avea un record mondial de bătut, şi se
opri când ajunse în dreptul ei, încercând să calce apa.
— Nu avem prosoape! o anunţă.
— La ce ne trebuie? Putem să ne uscăm la soare!
— Hai să mâncăm ceva, cât ni se usucă hainele.
— Eu ajung prima la mal! anunţă Laura şi începu să dea haotic din mâini. El o lăsă să ia
avans, apoi se avântă hotărât şi, din câteva mişcări, o depăşi şi atinse malul. O ajută să urce
parapetul scurt, înfigându-şi picioarele în lutul umed şi alunecos; o luă de mâini şi, ajuns pe
marginea parapetului, o săltă în braţe, mirat de cât de uşoară era. O duse în braţe până la pătură;
ea sări în picioare din strânsoarea lui, se întoarse cu spatele şi-şi trase maioul ud peste cap.
— Dă-mi şi mie tricoul ăla, te rog, zise ea, întinzând mâna, tot cu spatele. El i-l întinse,
încercând să n-o privească, iar ea îşi trecu tricoul prin părul ud, cu gesturi smucite, apoi îl
îmbrăcă, întinzându-l bine în jos, până spre genunchi.
— Nu te uita, că trebuie să-mi scot chiloţii, îl avertiză chicotind, apoi, din două mişcări,
îşi strecură chiloţii albaştri pe sub tricou şi îşi luă şortul kaki. Stoarse maioul şi chiloţii şi-i
scutură în vânt, după care se duse şi-i întinse la întâmplare pe ramurile salciei, în bătaia soarelui.
— Hai, că într-o juma’ de ora se usucă… tu de ce nu-ţi dai jos şortul ăla?
— Lasă, că se usucă pe mine, răspunse Gheorghiţă.
— Rușinosu’ — roade-osu’, rușinosu’ — roade-osu’ ! începu ea să bată din pumni, exact
ca picii de grădiniţă. El dădu din mână a lehamite şi împinse raniţa spre ea:
— Mai bine termini cu prosteala asta şi pui şi tu masa. Eu mă duc să caut nişte aşchii, să
facem un foc.
— Ce să fac? Să pun masa? De unde masă? râse ea. Dar băiatul nu-i răspunse, coborâse
deja malul râului şi rupea mărăcini uscaţi şi scaieţi, aşa că Laura se apucă să întindă pe pătură
pachetele cu mâncare.
Peste o oră, sătui, stăteau întinşi pe pătură, privind sclipirile râului printre rotocoalele de
fum care se înălţau alene din resturile focului de găteje. Era trecut de ora două şi „dunele” erau
toropite de o căldură blândă, somnolentă, care făcea să danseze în zare, înspre câmpie, linii
amăgitoare, lichide.
— Tu de ce zici că n-ai vrut să te duci cu maică-ta la Ferigi? întrebă Gheorghiţă.
— Vroiam mai mult să merg la picnic… M-am săturat de Bucureşti şi de frig, chiar îmi
pare bine că am ieşit şi noi puţin la aer, e aşa de frumos aici…
— Dar nu voiai să-ţi vezi unchiul?...
— Ce unchi, mă, eşti nebun la cap? Stelian ăla nu ne e niciun fel de rudă!
— Păi, maică-ta aşa zicea, nu dădea ea într-una din gură, cu unchiu’ Stelian aşa şi pe
dincolo, că nu v-aţi mai văzut de peste un an, şi…
—Termină cu prostiile-astea! Ăla e doar un amant străvechi al mamei, nimic altceva.
Deşi nu ştiu ce dracu’ vede la el, că are o sută cincizeci de kile, cred…şi mai şi mănâncă ca un
porc, şi plescăie ca vita, puah! Cred că pur şi simplu i s-a făcut dor de el, că peste trei zile pleacă
înapoi în Italia, la boşorogul ei.
Gheorghiță o privi întrebător.
— Ce te uiţi aşa? Nu ştiai că mama e măritată acolo cu un moş de peste şaptezeci de ani?
— Eu credeam că-i asistentă medicală, aşa zicea tataia.
— Asistentă medicală pe naiba! Aşa a plecat, acum cinci ani, ca asistentă medicală, dar,
după doi ani de golit plosca pentru toţi paraliticii, s-a gândit că mai bine o cară doar pentru unul
singur; l-a găsit pe moşul ăsta care are o vilă imensă la Genova, o afacere şmecheră, cu
conservării sau aşa ceva, şi, cel mai important, n-are moştenitori! Mama e fată deşteaptă, ce să
mai?... Deşi, dacă îi sfârâie aşa tare călcâiele când se duce să-l vadă pe butoiu’ ăla de Stelian, îţi
cam dai seama ce fel de viaţă de vis duce ea pe acolo… Ei, oricum, mie nu-mi pasă, abia aştept
să plece naibii iar înapoi şi să mă lase-n pace, că m-a făcut cu capu’ în astea două săptămâni. Şi
să-mi trimită ăia patru sute de euro în fiecare lună.
— Doar patru sute îţi trimite? Mama ne trimite mai mult.
— Pentru că maică-ta munceşte, găgăuţă.
— Ce vrei să zici cu asta?
— Ştii, Gheorghiţă, tu eşti băiat bun, şi chiar eşti drăguţ, mereu mi-a plăcut de tine, să
ştii, dar eşti cam prea prostuţ, nu te pricepi la unele chestii… Laura se apropie de el şi încercă să-
l mângâie pe faţă, dar el se feri şi se ridică în picioare. Hai, nu te supăra, insistă ea, dar trebuie să
ştii şi tu că lumea care munceşte ţine mai mult la bani decât ăştia care… mai mult se-nvârt. Şi,
până la urmă, nu văd de ce-ţi pasă ţie câţi bani îmi trimite mie mama, eu mă descurc foarte bine
cu banii ăştia, consum puţin şi mi-am luat o colegă din Brănești cu mine în apartament, împărţim
cheltuielile, plus că taică-su e inginer agronom, lucrează pe la fermele din Fundulea şi poţi să-ţi
închipui că avem frigiderul plin tot timpul, pe gratis… Chiar, mă gândeam să te întreb mai
demult, la anul tu trebuie să mergi la liceu, nu-i aşa?
Gheorghiţă nu răspunse. Era morocănos şi supărat pe stilul ei de a-l lua de sus, la mişto,
deşi ea era doar cu un an mai mare. Îi revenise şi vechiul complex în legătură cu vârsta: era mai
mare decât toţi colegii lui de clasă cu doi ani, nu pentru că repetase vreun an, ci pentru că fusese
înscris la școală târziu, la aproape nouă ani, din cauza unor otite rebele care îl torturaseră cumplit
şi aproape îl surziseră. Bătrânul Vâlcu susţinea însă că boala îl călise şi îl făcuse să se dezvolte
aşa de bine; probabil că avea dreptate.
Se simţea atras de ea, dar, în acelaşi timp, era ceva în felul ei de a-l trata care-i amintea în
fiecare moment că el nu era decât un mucos de la ţară, şi atunci îi venea s-o strângă de gât.
— Hai, măi, nu fi şi tu aşa…se miorlăi ea, ridicându-se în picioare şi venind lângă el. Îl
cuprinse în braţe, pe la spate, imobilizându-i mâinile. N-ai niciun motiv să te superi. Te-am
întrebat doar pentru că am vorbit şi cu mama, să ştii, că, dacă vrei să vii la liceu la Bucureşti, am
putea să stăm împreună, uite, e un liceu de informatică chiar la o staţie de noi…
— Nu-mi place mie informatica. Vorbise din colţul gurii, tot morocănos.
— Dar ce-ţi place?
— Nu ştiu. Animalele, sigur! Caii, vitele, câinii…
— Păi, atunci, poți să te faci veterinar. Şi ce bine se nimereşte! La liceul de care ţi-am zis
nu fac doar informatică, au şi clase de chimie-biologie, aşa poţi să te pregăteşti pentru
facultate…
Băiatul izbucni în râs şi încercă să se desprindă din strânsoare, dar ea se încăpăţână şi-l
strânse şi mai tare.
— De ce râzi, mă, ce-ai găsit de râs?
— Şi la altele nu te-ai mai gândit? De exemplu, unde să mă angajez, când şi cu cine să
mă însor?...
— A, la asta nu, că ştiu că te-nsori cu mine, răspunse ea, râzând.
— Şi de unde ţi-a venit ție ideea asta creaţă? Se smulse din strânsoare şi se întoarse cu
fața la ea, prinzând-o de umeri. Era mai mic cu un an, dar mai înalt cu un cap, şi destul de solid
încât să fie luat de cine nu-l cunoştea drept un flăcău de douăzeci de ani. Hai, zi, aproape că
strigă, de unde ţi-a venit ideea asta creaţă?
Ea îl privi cu ochii mijiţi într-o linie punctată de genele incredibil de lungi şi începu să
gâfâie. Încercă să-l îndepărteze, punându-şi mâinile în pieptul lui, dar el o trase şi mai aproape, o
lipi de el şi o strânse până când oasele fragile începură să pârâie şi fata simţi că se sufocă.
— Lasă-mă, lasă-mă naibii… bi… bivole! Încercă să-l îndepărteze, dar el era hotărât să-i
arate cine e cel mai puternic şi o strângea în continuare, nepăsător la protestele ei.
— Zi, de unde ideea asta, zi!
— Hai, că ştiu că mă iubeşti din clasa-ntâi, de când…
Gheorghiţă se aplecă brusc şi-i acoperi gura cu gura lui, ridicând-o de la pământ până o
aduse la același nivel. După primul moment de uluire, Laura i se lasă moale în braţe, răspunzând
sărutului şi prelungindu-l, cu ochii închişi. Era şi dulce şi sărat şi amândoi simţiră o uşoară
ameţeală când se desprinseră şi începură să bâjbâie ca orbii până se aşezară din nou pe pătură, la
un metru unul de altul, privind cerul care-şi schimba nuanţele azurii cu intermitenţe ireale, până
se transformă complet, devenind alb, apoi bleumarin intens, şi negru, şi verde. Un nor fumuriu
traversă grăbit cerul de la răsărit la apus şi culorile se reaşezară în tonurile lor normale.
Momentul de ameţeală trecu, iar ei rămaseră tăcuţi, alături şi foarte îndepărtaţi, niciunul neştiind
ce ar mai fi de spus, fiecare dorindu-şi cu ardoare ca celălalt să poată spune ceva, orice.
În cele din urmă vorbi Gheorghiţă:
— Ar trebui să plecăm.
— De ce?
— O să se-ntoarcă maică-ta mai încolo. Chiar, cât o fi ceasul?
— Nu ştiu, n-am ceas.
— De ce nu te uiţi la mobil?
— Aaaa, am uitat să-ţi spun, nu mi-am luat mobilul…
— Cum naiba de ţi-ai uitat mobilul, credeam că nu pleci nicăieri fără jucărioara ta
preferată?...
— Ştii ceva, hai s-o lăsăm baltă! De fapt, nu l-am uitat, l-am lăsat intenţionat acasă, n-am
chef să mă sune mama din cinci în trei minute ca să mă întrebe dacă sunt bine, dacă am mâncat şi
toate bla-bla- urile ei de mămică grijulie…vreau să mă lase măcar o zi în pace! Şi, apropo, dacă
vrei să ştii, mama vine abia diseară, dacă nu cumva rămâne peste noapte la butoiul ei de osânză.
Oricum, mi-a zis că plecăm mâine dimineaţă.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul