Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Efectul de madreperla

        Stefania Coşovei

Aparent bine insinuat în protipendada culturală pariziană, domnul Bazil Ventura (fost Sile Ventura) iniţiase în locuinţa sa din cartierul Montmartre un club exclusivist, pe unde se perindau tot felul de prezenţe mai mult sau mai puţin binevenite. Le oferea un pişcot, un pahar de vin numit Beaujolais şi le ţinea lungi discursuri despre cruzime şi inocenţă, despre dictatură şi necesitatea morţii, voinţa de putere, singurătatea celui puternic, supraomul! Cât despre ţara din care venise sau despre trecutul lui incert… niciun cuvânt!
Domnul Bazil Ventura dirija o filarmonică dezacordată. Teoriile puse în mişcare de acest nou guru al Parisului stârneau controverse şi o stare de spirit care ducea cu gândul la anarhie. Dar, cum domnul Bazil Ventura nu se pricepea îndeajuns la anarhie, utiliza o metodă folosită cu sârg de marii înaintaşi în ale complotului intelectual: îşi formase, cu un neobosit, inexplicabil elan creator, o sumedenie de adepţi. Cei mai mulţi erau pletoşi, slinoşi, consumatori de marijuana ori ciuperci halucinogene – o nouă generaţie care trăgea cortina uitării peste încercănatul existenţialism, cu tot cu singurătăţile, angoasele, neputinţele şi secretele sale. O straşnică, sănătoasă filozofie îi bântuia: beau şi mâncau bine pe cheltuiala doctorului în demonologie – cel atât de publicat în reviste de specialitate, tradus în toate limbile pământului cu tratatele sale în care susţinea, neobosit, jertfa morală ca act suprem împotriva forţelor întunericului.
Metoda părea de succes. Sub numele Club Exclusivist de Demonologie – Conflictul Diavol-Dumnezeire în varianta duioasă, Bazil Ventura reuşise, într-o confortabilă ambiguitate, să adoarmă conştiinţele tinerilor parizieni care, până mai ieri, locuiau pe la gurile de metrou şi „trăiau” din gloria mucegăită a străbunicilor. Ăia care dărâmaseră Bastilia şi îşi decapitaseră regele. Cea mai remarcabilă performanţă a noii mişcări de idei – atât de neobişnuită pentru aceste vremuri – era aceea că rar, foarte rar, când poliţia le dădea aprobarea, protestau timp de o oră pe străzile mai dosnice ale oraşului luminilor. Cărau nişte pancarte pe care nici ei nu înţelegeau ce scrie: ocrotirea balenelor eşuate, stoparea invaziei magrebienilor (la mare concurenţă cu cea a ţiganilor români), pregătirea pentru o apocalipsă bine mediatizată, lupta nevinovată antiglobalizare, drepturile gay-ilor, ideile lui Lenin, dinastia Romanovilor, încălzirea Planetei, al Treilea Război Mondial, clonarea, avortul, declanşarea Revoluţiei din 1917, Rasputin, hemofilia micului Alexei, tehnologia germană, purtarea vălului islamic în şcoli, darwinismul social, migranţii sirieni…
Textele de pe pancarte, prezenţa la miting, scandările, provocatorii antamaţi din vreme, pentru că la Paris manifestările se ţineau lanţ, petardele, cocktailurile Molotov – toate erau bine plătite de Bazil Ventura. Pentru toate acestea, demonologul apela discret la un anume domn Sergiu, admirator sincer al ideilor măreţe, deşi greu inteligibile ale mişcării. Bărbat serios, dar om din umbră, dorise, până în ultima clipă, să nu-şi divulge identitatea. Răuvoitorii, adică refuzaţii, neprimiţii în mişcarea maestrului Ventura, şuşoteau veninos prin mansardele lor insalubre de dizidenţi români că acest Sergiu ar fi un ticălos agent de influenţă trimis să destabilizeze cercurile culturale franceze, să aducă haosul, să arunce Parisul în întunericul unui viitor incert!  Alţii, mai naivi, se-nghesuiau să-l laude: „Ce om! Ce alură de fin intelectual! Ce dăruire pentru artă, cultură, civilizaţie… ce patriot generos! Se zvoneşte că şi-ar fi sacrificat întreaga avere în slujba ideilor Clubului Exclusivist de Demonologie!”
Ventura şi Sergiu sperau că această „investiţie” le va înlesni drumul spre lumea cea înaltă a Parisului. Pentru că, de fapt, ei voiau să parvină cu orice preţ. Jinduiau după petreceri fastuoase, cluburi, bogăţie, dar şi bun-gust, dezmăţ luxuriant, bârfe mondene, opulenţă a simţurilor, parfumuri rafinate, femei superbe în lenjerii îngăduitoare, amante-trofeu împrăştiate prin aşternuturi fine, pe canapele de epocă, gustări erotice, adrenalină a poftelor, ademenitoare rotunjimi trupeşti… Ah, melancolicele doamne ale protipendadei pariziene, cu pielea lor atât de transparentă că le puteai zări venele strigându-te, pulsând a perversitate, cu buzele lor mereu umede şi pofticioase, ca înaintea unui ospăţ de neîngăduite, desfrânate dorinţe! 
Dar pe cei doi maeştri ai imposturii îi stârnea, mai cu seamă, zvonul despre apariţia misterioasei Ioana, o nimfomană morfinomană cu păr lung de culoarea abanosului şi ochi verzi sclipind drăceşte, a vicii proaspete, necunoscute. Se spunea că mersul ei exotic făcea să tresalte un întreg Paris cu tot cu suburbii. Până şi motoarele Rolls Royce tăceau la trecerea ei. Doar aşa, din răutatea că ar putea s-o piardă. Apăruse de niciunde, ca o ploaie pe mare, ca un dans de nicăieri. Artiştii Franţei, dar şi oamenii de afaceri, bancherii, medicii, politicienii erau nebuni după ea. Parfumul ei, zâmbetul, gesturile, gusturile, culorile, carnea, amprenta, gleznele ei, dualitatea şi hedonismul în care se scălda atât de natural, ca într-un jacuzzi de fină senzualitate,  înnebuniseră şi femeile, nu doar bărbaţii. Unii susţineau că frecventa doar cluburi cu circuit închis, alţii că bea numai şampanie Moët, Crystal, Veuve Clicquot şi că prezenţa ei era plătită cu sume greu de închipuit, iar alţii insinuau că e nebună, o însingurată, tristă făptură băutoare de Armagnac. Că, după ce se îmbăta bine, se dezbrăca, se aşeza în faţa ferestrei, cânta Bach la violoncel şi plângea.
Domnul Sergiu susţinea că o zărise pe Ioana la un spectacol de teatru. Era însoţită de Vladimir, o glorie de om, unul dintre cei mai vestiţi medici esteticieni ai Europei, bărbat la vreo 65 de ani, încă şarmant, înalt, cu o ţinută delicat-sportivă şi o privire albastru-fier. Iubea deopotrivă caii şi curvele, generozitatea sa neobosită pentru aceste făpturi fiind bine cunoscută în protipendada Europei.  Fusese căsătorit de vreo patru ori, dar nu prea avusese timp de mariajele sale. Copii nu avea, nu-i păsa ce va fi după el. Era egoist. Îşi dorea doar ca viaţa să-i rămână scrisă pe statui, pe monumente, pe ziduri de spitale pentru care dona sume nemăsurate, fabuloase, la limita hazardului. Era convins, ştia că va lua un Nobel cât de curând. Nu pentru perechile de sâni ori fese ale mapamondului care trecuseră prin „atelierul” său de înfrumuseţare, ci, mai cu seamă, pentru o invenţie la care lucra în mare taină: un fel de elixir al tinereţii feminine obţinut din sânge de pisică, spermă de armăsar şi alte ingrediente ale fatalului.
În foaier, la pauză, se şuşotea că Ioana ar fi întru totul creaţia lui, că, de fapt, era o femeie trecută bine de 50 de ani dintr-o ţară din estul Europei, poate România sau aşa ceva, care încăpuse pe mâinile lui Vladimir, i se livrase fiind cu totul de acord ca acesta să experimenteze pe ea, ca pe un cobai al speranţelor, ciudatele lui substanţe aducătoare de tinereţe, dar şi laserele de ultimă generaţie. O chemase Miriam şi trăise o nefericită poveste de dragoste cu unul, Armand Daminescu, bărbat la vreo 40 de ani de o frumuseţe rară, dependent de sex, recunoscut şi el prin Europa pentru orgiile cu târfe ori cu femei din înalta societate. Părăsită, cum îi stă bine oricărei femei trecute de 50, Miriam îşi propusese, într-o clipă de nebunie, să se transforme, să ia totul din Armand, să devină el. Aşa i-a venit ideea să se ascundă prin Franţa, aşa a găsit institutul de înfrumusețare al faimosului Vladimir, care, îndrăgostindu-se de ea, de Miriam, o dusese la clinica lui din Nisa şi îi schimbase până şi metabolismul, nu doar fizicul.
Acum era Ioana. Ioana, al cărei vis era să-şi facă o casă de curve în România, doar lux, fireşte, luxul cu care să-l ademenească pe Armand, să-l facă să vină cât mai des! Un club de sex, privat, cu circuit închis, nimic la vedere. O casă superbă, poate în Primăverii, unde să deruleze la vedere o afacere cu fonduri de investiții cotată la bursa din Londra. O firmă cu câțiva manageri şi câteva asistente superbe, pentru că nu acolo aveau să se desfăşoare orgiile, nu doar acolo, deja închiriase multe case în Bucureşti pe banii lui Vladimir, pe care îl cucerise definitiv cu noua ei frumuseţe şi care îi dădea sume fabuloase pentru a investi în România. Mai mult, o  prezentase în cercuri elitiste pe plan mondial, unde Ioana se comportase pe măsură.
În clubul de sex urma să se intre doar prin trimiterea unui sms destul de criptat, după care fiecare client avea să primească un terminal, adică un telelefon mobil şi un card asemănător celor bancare. Diferenţa urma să o facă faptul că de pe acest card avea să se poată plăti doar pentru sex. Aparatele nu aveau să semene între ele, astfel încât, dacă erai la un restaurant şi-l aveai pe masă, nimeni nu putea bănui la ce foloseşte.
De fapt, toate astea le gândise pentru Armand, obsesia ei superbă, pentru el şi pentru transformarea ei în Armand. Era fanatică în dorinţa de a-l privi făcând amor cu zeci de femei frumoase, pentru că avea de gând să aibă ochi în toate locantele, să aleagă ea însăşi zonele de supraveghere bine ascunse, din care să-i observe şi să-i înveţe fiecare gest, act, zâmbet, manieră, orice putea folosi şi ea, la rândul ei, cu bărbaţii şi, de ce nu, cu femeile. 
Nu făcea toate astea din răzbunare, ci din iubire, pentru că doar iubindu-l îl va putea elibera. Plătise chiar nişte bărbații care să împrăștie zvonul, să fie sigură că vestea despre noul club privat de sex va ajunge la urechile lui Armand Şi, cum el avea mereu nevoie de o jucărie nouă, va fi uşor de ademenit. De la orice se abținea Armand Daminescu, însă de la sex nu, aşa că Miriam-Ioana ştia bine ce să-i pregătească. De aceea zbura ea săptămânal între Bucureşti şi Parisul de care avea atâta nevoie, unde i se spunea că e divă, unde era adulată de Vladimir, dar şi de alte sute de bărbaţi, unde se putea ascunde într-o cameră de hotel ca să-şi plângă trecutul, pentru că doctorul care o reinventase nu putuse, nefericitul, să-i schimbe şi amintirile…
Ah, râvnita Ioana, pentru care maestrul Bazil Ventura şi onerosul Sergiu ar fi sacrificat totul! Până şi onoarea mişcării! Îngeri sau demoni? Nu mai conta în slujba cui erau! Însă deocamdată, pentru ei, pluşul cortinei nu se dădea deoparte, ca să le arate măcar un colţ din scena lumii bune, darămite farmecele drăcoaicei de Ioana, care se arăta destul de fidelă lui Vladimir, acest Pygmalion sexagenar căzut în mrejele propriei invenţii, îndrăgostit iremediabil de creaţia sa. Reinventase feminitatea, se jucase cu jucării interzise muritorilor, schimbase destine, vieţi, mentalităţi, o transformase pe nevinovata, pura, resemnata Miriam într-o fiară tânără, perfectă, gata  să ucidă. Tocmai pentru asta, doctorul nu va apuca niciun Nobel. Se va sinucide când va afla de existenţa lui Armand. Crudă, feminitatea îi va devora idealurile aidoma iepelor lui Diomedes, care s-au îmblânzit abia după ce s-au ospătat din carnea stăpânului lor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul