Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre Noica şi Mişcarea Legionară

        Adrian G. Romila

Sorin Lavric încearcă să lămurească „spinul” problemei opţiunilor de dreapta ale unor intelectuali români în incitantul său studiu biografic Noica şi Mişcarea Legionară (Humanitas, 2007): „cum s-a putut ca atâţia inşi de o calitate umană remarcabilă, atâţia «băieţi buni», să fi trecut de partea unei mişcări care, judecată cu ochii prezentului, a fost neîndoielnic o întruchipare a Răului? Acestor întrebări nu li s-a dat până astăzi un răspuns. În schimb, s-au rostit sentinţe, s-au aruncat anateme, s-au compromis prestigii, s-au distrus vieţi omeneşti”. E doar una din întrebările care declanşează o investigaţie alertă asupra vieţii lui Constantin Noica, punând în ecuaţie toate textele şi „gesturile” sale legionare, de la primele ma­nifestări până la ecoul lor din ultimii ani ai filosofului. Străbătută de firul roşu al pasiunii pentru personajul-obiect – cartea precedentă a lui Sorin Lavric e Ontologia lui Noica. O exegeză –, studiul îi reconstruieşte parcursul biografic, de data aceasta, pro­iectându-l mereu pe evenimentele cele mai relevante ale epocilor bulversante pe care le-a traversat autorul Sentimentului românesc al fiinţei. În limitele unui eseu, iar nu ale unei lucrări de istorie politică, rezultatul îmi pare o reuşită: o „poveste” cât se poate de captivantă a etapelor existenţei noiciene (fixate de capitolele cărţii: Începuturile, Studenţia, Convertirea, Aderarea, Tribulaţiile, Condeiul legionarului, Agonia), dar şi un tablou sintetic al perioadei interbelice, cu tezele şi antitezele ei, şi mai ales o pertinentă readucere în discuţie a Mişcării Legionare, de la constituire la violenta ei eradicare, bazată, pe de o parte, pe documente oficiale (jurnale, publicistică legionară, corespondenţă), iar pe de alta, pe izvoare orale, pe mărturii ale supravieţuitorilor, luate direct de către autor.


Calitatea principală a discursului lui Sorin Lavric, dacă nu punem la socoteală fluenţa care-l face la fel de pasionant ca o pagină de proză, e nuanţa. Afirmaţiile sale dau mereu ambele feţe ale problemelor, argumentând, de fiecare dată, pentru a evita ambiguizarea sau subiectivismul (deşi amprenta auctorială e evidentă în eludarea căilor bătute de abordare a subiectului şi în formulistica memorabilă a conjecturilor), iar concluziile nu se grăbesc să eticheteze definitiv un fapt sau altul. În ciuda recunoaşterii unor lucruri dureroase, există mereu un „dar” la Sorin Lavric, care încearcă o recontextualizare cât mai nuanţată a problematicii din perspectivele cele mai relevante pentru „legionarismul” lui C. Noica. Meritul incontestabil al abordării vine şi din capacitatea remarcabilă de a gestiona hermeneutic o sumă uriaşă de gesturi, de evenimente şi de cuvinte cu o dinamică totalmente imprevizibilă. Într-adevăr, cum a fost posibil ca promotorul unui anistorism definit convingător în Mathesis sau bucuriile simple  să „cadă” atât de lamentabil în istorie prin cele douăzeci de articole legionare din Buna Vestire? Cum a fost posibil ca iubitorul ideilor şi al spiritului care învinge materia, traducătorul şi comentatorul lui Descartes, Kant şi Hegel să adere la o mişcare politică care a coborât în concret exclusiv printr-o teologie a faptelor palpabile? Şi, în sfârşit, cum a fost posibil ca acelaşi care a „cântat” în articole înflăcărate teme precum mântuirea neamului, sacrificiul suprem, misiunea Căpitanului, pentru care a pătimit ani grei de închisoare, de interdicţii şi de domiciliu forţat, să revină mai târziu, convins, la frumuseţea rece a abstracţiunilor? Sunt întrebări care privesc toată generaţia lui C. Noica şi la ele nu se poate răspunde simplu doar sugerând ideea unei epoci a contrastelor, aşa cum a fost cea interbelică.


Reflecţiile lui Sorin Lavric asupra legionarismului noician pornesc de la ideea credinţei, a unei investiţii intelectuale şi sufleteşti fără rest într-o cauză care privea direct salvarea spirituală a unui neam care trăise mult timp sub semnul minoratului istoric. Convertirea contemplativului Noica la politica Miş­cării survine treptat, desigur, pe măsura desfăşurării evenimentelor legate de Legiune (moartea lui Moţa şi Marin în războiul civil spaniol, propaganda tot mai intensă şi mai de efect a lui Corneliu Zelea Codreanu, convertirea prietenilor apropiaţi, asasinarea mişelească a lui Codreanu din ordinul Regelui Carol al II-lea), dar, odată săvârşită, ea nu mai are întoarcere. Autorul o explică prin  ceea ce el numeşte „sindromul centurii de castitate”, adică principialitatea unui intelectual care alegea mereu să rămână consecvent poziţiei adoptate la un moment dat. Rămăsese ferm în afara politicii înainte de 1934 (îşi montase „cen­tura de castitate”, cu alte cuvinte), dar alesese după să se implice şi să servească o cauză în lumina căreia judeca tot ce se întâmpla în jurul său. Ceea ce înainte era refugiu în idee şi în formă pură, ambele salvatoare în faţa absurdului politicii de orice fel („Conţinutul imediat al vieţii nu interesează întrucât nu este problematic”, scria Noica în Mathesis), acum era pasivitate laşă şi sentiment de vinovăţie prin fuga de răspundere. Îmbrăţişarea imediatului se va petrece printr-o răsturnare completă de optică, în urma căreia trecuta castitate nepolitică i se părea acum un păcat al orgoliului, iar prezentul păcat politic, o virtute morală. Răsturnarea aceasta o poate constata oricine, spune Lavric, când compară articolele lui Noica din anii 1934-1938 cu cele din anul 1940. Istoria şi biologicul irumpeau brusc în viaţa traducătorului şi comentatorului lui Descartes, convertindu-l la politic, pentru că, pe deasupra, constată autorul, rămânea şi fără un rinichi la 26 de ani, în urma unei operaţii de TBC. „Conţinutul imediat al vieţii” nu mai putea fi, astfel, neglijat, hazardul lumii nu mai putea trece în plan secund.


Sindromul incipient al convertirii va culmina cu evenimentul uciderii lui Codreanu, şi el va trece de la potenţă la act un proces lăuntric finalizat cu o deliberare având consecinţele asumate. Proiectele iubitorului de abstracţiuni trebuiau să se schimbe sub imperiul escaladării unei istorii care îl privea în mod direct pe el şi pe toţi colegii săi de generaţie. Până la urmă tot un fel de a face filozofie era şi acesta, susţine Sorin Lavric. Primul tip, cel al rezolvării unor probleme pur teoretice, de care nu te leagă un interes vital, fusese lăsat în urmă în favoarea celuilalt, axat pe o elucidare interioară, pe înţelegerea a ceea ce te-a frământat dincolo de orice interes teoretic. Nu mai vrei să convingi că ai dreptate, acum, ci să te clarifici. Noica a trecut prin ambele tipuri, iar opţiunea pentru Mişcare se explică prin această nevoie de a răspunde unei somaţii interioare sâcâitoare, care nu-şi va slăbi influenţa decât după epuizarea tuturor posibilităţilor ei de manifestare. Autorul cărţii o demonstrează, între altele, observând şi cezurile majore în parcursul intelectual şi publicistic al lui Noica. Observăm în ele salturi dintr-o paradigmă de gândire în alta, dar niciodată aceste salturi nu vor rămâne nejustificate interior; ele nu se vor produce decât în urma unor emoţii puternice şi vor fi mereu argumentate cumva, fie prin puterea raţiunii, fie prin cea a spiritului sau a sufletului. Noica nu putea rămâne un simplu receptacul al ideologiilor, lui îi trebuiau justificări, trebuia să creadă. Şi nu era deloc greu atunci să nu crezi într-o cauză care, cel puţin teoretic, propunea exemplul personal al sacrificiului suprem pentru triumful ideilor care-i constituie mesajul. Scos din obişnuinţa izolării livreşti, din liniştea binefăcătoare a bibliotecii şi a limbilor filozofiei, Noica se confruntă atunci cu o cauză ale cărei manifestări îl iau prin surprindere şi în slujba căreia se pune cu toată fervoarea, trecând de la elogiul calm al „spiritului geometric” la cel belicos al salvării României prin mistica suferinţei şi a învierii, ambele întruchipate de acţiunile Legiunii. Legionarismul, spune Lavric, în acest sens, „nu a însemnat o angajare iscată de un calcul politic, ci o adeziune pornită dintr-un act de credinţă. Când un intelectual ca Noica, ridicând problema moralei, o pune în legătură cu sentimentul datoriei descinzând din imaginea lui Codreanu, atunci la mijloc nu mai sunt socoteli pragmatice vizând proiecte politice, ci pur şi simplu o stare de spirit frizând credinţa”. Iar explicaţia pentru eşecul Mişcării se bazează pe aceeaşi credinţă oarbă, dar perfect legitimă la intelectuali de talia lui Noica, în puterea idealului de-a transfigura materialul. Forţa de ascensiune a legionarilor are aceeaşi sursă ca şi prăbuşirea lor – „încercarea de a muta un ideal privitor la lumea de dincolo în lumea de aici”, afirmă Lavric, în continuare. Căci defectele de bază ale fenomenului legionar nu ţin atât de frământata epocă interbelică, cât de „acel miraj ce ia naştere atunci când trăieşti cu iluzia că împărăţia de dincolo poate servi drept criteriu pentru ceea ce se întâmplă în lumea de aici”.


Analizând şi avatarurile biografiei lui Noica de după 1948, autorul subliniază o dramă intimă a filosofului de profesie, o dramă care explică, întrucâtva, atitudinea contradictorie a acestuia atât faţă de opţiunile politice din tinereţe, cât şi faţă de regimul comunist (pe care mulţi afirmă pripit că Noica l-ar fi slujit cu bună ştiinţă). E vorba de drama intelectualului care, trecând de la un regim politic la altul, e nevoit să-şi refacă echilibrul dintre credinţele lui intime şi gusturile ideologice ale epocii. Deloc uşor de realizat. Noica nu a abandonat lupta scufundându-se în anonimat şi alegând tăcerea demnă, dar nici nu a făcut concesii majore. A ales metoda concesiilor minime tocmai pentru că, rămas între puţinii supravieţuitori ai unei generaţii în ale cărei idealuri a crezut şi de ale cărei realizări trebuia să se simtă ruşinat, a dorit să-i continue proiectele printr-o victorie exclusiv culturală, printr-o bătălie a spiritului. Exact cea cu care începuse. Şi înainte, şi după 1940, Noica a crezut în destinul său de făuritor de cultură, lui i-a subordonat toate eforturile sale, cu o singură mare temere: aceea de a nu a apuca să termine ceea ce începuse. Un asemenea individ nu putea evita credinţa într-o ideologie care ea însăşi propunea o salvare prin spirit şi care ea însăşi dădea, prin liderii ei, cel mai convingător exemplu.


Cu amintirea acestei credinţe s-a stins Noica şi despre ea a fost vorba în cartea lui Sorin Lavric. Alături de cea a lui Florin Ţurcanu din 2003 (Mircea Eliade, prizonierul istoriei), ea face încă puţină lumină în destinul zbuciumat al uneia dintre cele mai strălucite generaţii de intelectuali români.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul