Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nu cum se scrie, dar ce se scrie

        Dan Cristea


Ca nespecialist în romanul francez contemporan, am parcurs cartea lui Alexandru Matei, doctor în literatură franceză contemporană şi beneficiar al unei burse doctorale din partea guvenului din Hexagon între anii 2003-2006, împins de interese amestecate. De la dorinţa, absolut firească, de a vedea ce se mai întâmplă în domeniul respectiv, de a mă informa astfel mai bine cu privire atât la roman cât şi la discursul teoretic care îl cuprinde şi îl animă, la curiozitatea de breaslă de a vedea la lucru, într-un câmp de cercetare şi lectură faimos prin pluralism şi inovaţie, pe un tânăr şi înzestrat literat român, dar care, în fond, aşa um se caracterizează autorul însuşi, e „un outsider, nici francez, nici american, cineva care a învăţat limba franceză la şcoală şi cultura pop anglo-saxonă pe stradă”.


Cuprinzănd aşadar eseuri despre romanul francez contemporan (al ultimelor două decenii), dar şi eseuri pe teme mai generale, capabile de a angaja un dialog intercultural (statutul literaturii în modernitate şi postmodernitate, discursul cultural francez şi discursul literaturii despre sine, vulnerabilitatea şi agonia literaturii cu literă mare, a canonului literar, a studiilor grupate sub umbrela teoriei literare moderniste şi postmoderniste), cartea lui Alexandru Matei e o carte curajoasă, vioaie, dezinvoltă, polemică şi informată, datorând totuşi cu mult mai mult aplombului şi nervului foiletonistic decât acribiei şi atitudinilor universitare. Dar eu, trebuie să spun, sunt un „devotat al literaturii”, cum ar zice Harold Bloom, apărător al „canonului occidental”, după cum ne învaţă acelaşi mare cititor de literaturi, în vreme ce Alexandru Matei abordează literatura dintr-o perspectivă culturalistă (de asemenea, antropologică şi istorică), ca pe un document, ca pe o practică culturală printre altele, şi nicidecum aflată până mai deunăzi pe cea mai înaltă treaptă dintre ele.


În privinţa altor încercări de sistematizare şi catalogare întreprinse pe seama romanului francez contemporan, Alexandru Matei menţionează, într-o prezentare mai amplă, cartea profesoului din Lille, Dominique Viart (États du roman contemporain, 1999) şi, doar în treacăt, mica lucrare, pe care o cunosc bine, Le roman français contemporain (Seuil, 1998), carte didactică, într-adevăr, de nici o sută de pagini, dar pe care am parcurs-o cu un real folos, ea furnizându-mi, în multe privinţe, o informaţie mai largă, mai bogată şi mai operabilă decât am căpătat din lucrarea tânărului critic român. Din comentariul acestuia, înţelegem că meritul principal al cercetării lui Viart îl reprezintă „aducerea la zi a înregistrării literaturii franceze” şi, în special, cartografierea prozei franceze a ultimelor douăzeci de ani. După Viart, scrie criticul, ceea ce ar defini romanul francez contemporan ar fi „estetica nostalgiei”, care „s-ar configura în urma unei noi reprezentări a timpului ca durată”. Tot după Viart, cea mai valoroasă parte a romanului francez contemporan ar sta sub semnul „minimalismului”, curent gestionat editorial de editura Minuit. Valoroasă pentru Viart, proza „minimalistă” e judecată aspru, în schimb, de cercetătorul român. Textele minimaliştilor „mustesc de umor, cinism, parodie”. Ar fi vorba de o literatură de interior, instituţionalizată, un „avatar comod” al Noului Roman de avangardă, metamorfozat într-o scriitură detaşată, elegantă, preţioasă. La minimalişti evenimentele serioase, grave sunt prezentate în registrul derizoriului, iar non-evenimente capătă proprorţii cosmice.


Pe de altă parte, Laurent Flieder, care cataloghează romanul francez contemporan în optsprezece compartimente (de la tradiţia psihologică, tradiţia filozofică şi romanele intimităţii, la ultima departajare, intitulată Romanele crizei şi romane la „zi”) îi instalează pe minimalişti în capitolul opt al lucrării sale (De la parodie la minimalism), vorbind astfel despre o nouă generaţie de autori, care se face cunoscută în anii ’80, urmând şi retopind într-o scriitură romanescă proprie demersurile experimentale ale predecesorilor ei. Caracteristice minimalismului i-ar fi, în opinia lui Flieder, ludicul şi detaşarea, ce tind să se substituie formulărilor estetice rigide, parti pris-ul descriptiv şi aparenta neutralitate a privirii(„şcoala privirii” sau „impasibilii irezistibili” mai pot fi termeni ce pot fi folosiţi în legătură cu acest demers scriptural), viziunea acerbă a cotidianului, distanţată ironic sau prin umor, naratorul virtuoz şi stilist, cultivarea ficţiunii prin platidudine, punctul de vedere net subiectiv, mefienţa faţă de intrigă. Cum scrie Christian Oster, unul dintre romancierii posibil de a fi ataşaţi tendinţei minimaliste, „Esenţialul nu se vede”.


Am ţinut să menţionez aceste două abordări pentru a putea observa înscenarea compet diferită pe care o propune Alexandru Matei. În viziunea acestuia, studiul romanului francez contemporan ne-ar arăta două mari paradigme, conflictuale, decelabile în funcţie de stil, de modul de reprezentare, de angajamentul autorului, de tradiţia şi recepţia critică, de relaţia dintre individ şi societate. Acestea ar fi maximalismul (în alte formulări: enorm şi hard, exagerare şi exces, contraliteratură sau neoliteratură, literatură angajată, profetism, hiperealism, zgomot şi teribilism, aprecierea publicului, respingerea esetismului şi a teoriei) şi minimalismul (în alte formulări: insignifiantul, cultul microscopului, detaşarea, clasicizarea, stil şi scriitură, aprecierea critică universitară, dar micul acces la public, „literatura de apartament”). Autorul exemplar pentru polul literaturii angajate, maximaliste e descoperit în persoana romancierului Michel Houellebecq (născut în 1958, în insulele Réunion, debutant în 1994 cu romanul Extension du domaine de la lutte). Pentru Laurent Flieder, de pildă, care îi cunoaşte doar primul roman din cele cinci publicate după debut, scriitorul s-ar caracteriza prin „cruditatea vocabularului, neglijenţa stilului, răceala ironică a punctului de vedere”, toate aceste trăsături încercând să reînnoiască „reprezentarea însăşi a deprimării şi rătăcirii”. Pentru criticul român, care se dovedeşte, în genere, şi cu această ocazie, un infatigabil iubitor şi mânuitor de superlative, Michel Houellebecq constituie însă „ultimul Mare Scriitor”, „scriitorul francez care reînnoadă magistral tradiţia realismului total, exhaustiv, romantic în viziune şi realist în observaţie” (p. 115), „scriitorul francez al ultimilor douăzeci de ani”, un „mistic pozitivist” şi un „profet”, „singurul scriitor francez mondial al ultimelor decenii”. Investindu-şi literatura cu un mesaj patetic, ne mai spune comentatorul, nici el lipsit de patetism în poemul critic închinat romancierului, acesta, spre deosebire de minimalişti, „nu oferă soluţii individului, ci societăţii”. Pentru scriitor, „literatura este doar un mod de a spune adevărul” (p. 117), el anunţând, cu exasperare, „moartea lui homo occidentalus”, individ „plictisit, fără vlagă, dezrădăcinat, vampirizat de confort, singur”. Confruntată cu imaginea jalnică a acestui „homo occidentalus”, Houllebecq apare, din prezentarea lui Alexandru Matei, ca un „reacţionar estetic”, ca o „personalitate histrionică’, cel mai „scandalagiu” personaj al literaturii franceze de început de mileniu, un franc-tireur , un revoltat şi un luptător, un „bădăran”, un „scriitor marxist”, „fără a dovedi un talent scriitoricesc extraordinar”, căci „miza lui nu este în nici un caz esteticul”, autorul Platformei comportându-se în literatură „asemeni lui Jean-Marie Le Pen în politică”.


Nu sunt realmente convins dacă poziţiile susţinute de Alexandru Matei, ostile formei şi net favorabile mesajului angajat, reprezintă perspectiva lui culturalistă, resentimentară faţă de valoarea literară şi faţă de „plăcerea lecturii”, sau dacă ele nu sunt, deopotrivă, îmbibate de „vituperaţie” polemică (după Compagnon, autor comentat pe larg în carte, figura de stil a antimodernismului) ori mânate pur şi simplu de dorinţa de a-şi epata cititorii (în calitate de comentator cultural). Criticul polemizează cu multe lucruri, printre care şi cu ideea de literatură modernă („autotelică şi superconştientă”), promovând aici agonismul lui Blanchot şi Beckett. Precum în articolul-foileton, tonul afirmaţiilor apare adesea ca strident-peremptoriu (de pildă: „Este limpede că, pentru cultura franceză, postmodernitatea nu poate fi decât agonia modernităţii”) şi nu mlădiat de desfăşurarea calculată a argumentelor (de ce e atât de limpede?, ne putem întreba pe bună dreptate). O parte însemnată însă din articolele lui Alexandru Matei sunt prilejuite de marketingul făcut de unele edituri româneşti traducerilor din literatura comercială din Hexagon. Criticul crede, de altfel, că deschiderea cât mai permisivă faţă de divertisment şi de dorinţele publicului ar constitui o cale de salvare pentru Literatura care îşi trăieşte ultimele clipe. În ce mă priveşte, rămân la părerea bătrânului Lanson, potrivit căreia literatura, destinată pentru a furniza o plăcere intelectuală, oferă un instrument de „cultură interioară”. Sau, nu mai puţin, la opinia lui Harold Bloom, pentru care a citi înseamnă a-ţi îmbogăţi existenţa solitară.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul