Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ciumăfaia

        M.B. Ionescu – Lupeanu

(fragment)
 Târgul Bucurescilor se pustiise deja în septembrie 1813 când stoluri imense de berze negre au început să se rotească deasupra lui. În popor, li se zicea călugăriţe; se spunea că apar deasupra oraşelor cu puţin înaintea urgiei lui Dumnezeu. Sfânta Tradiţie semnalează prezenţa lor deasupra Sodomei şi Gomorei  în preziua ştergerii acestora de pe faţa Pământului.
 Pe boierul Constantin Lupa pedeapsa divină îl lăsa rece; nu credea în astfel de basme bune de spus copiilor ca să-i ţii pe cuptor în loc să umble teleleu prin mahala. Pentru el, Sfânta Tradiţie şi Baba-Cloanţa erau surori. Nu mai avea mare lucru: viaţa şi, ca suflete, câinii, şoimii şi pe tuciuriul de Angheluţă, un ţigănuş ţinut pe lângă dânsul. Gurile rele spuneau că doar privindu-i din profil e de ajuns să afli motivul pentru care un rob umblă slobod prin târg când îi tună, cu haine de-i  făcea să crape de ciudă pe copiii  negustorilor şi boiernaşilor.
 Se făcea anul de când sfânta cosea prin târgul Bucurescilor.
 Nici n-apucase Lupa să-se-ntoarcă bine din munte şi ciuma lovise.
 Soarele de toamnă cu  lumina sa caldă învăluia oraşul.
 Întâi a auzit un zgomot ciudat, ca un clămpănit, apoi le-a văzut pe cer. De prin mahala s-au auzit ţipetele unor femei.
 Boierul Lupa stătea în foişor, în curtea sa. Era înainte de  prânz, bea o ţuică, o cafeluţă turcească şi-şi pregătea singur ciubucul. Avea voluptatea de a face singur trebuşoara asta, după cum îi plăcea să dezbrace cu mâna lui femeia, iar la vânătoare să intre în deset cu câinii, să mâne vânatul şi, abia după o alergătură întreagă, să-mpuşte mistreţul între ei sau, dacă nu era dintre cei foarte mari, să-i sară-n spate cu junghierul.
 Mare vânător, Lupa. Nu era vânătoare domnească de la care el să lipsească. De aproape două sute de ani cei din neamul Lupa erau  nelipsiţi de la vânătorile domneşti. Istoria familiei sale începea, în 1632, c-o vânătoare. Domnitorul Vlad Vintilă de la Slatina era salvat, în pădurea Lupa, de un ţăran liber, pe nume Constantin. Trei ani mai târziu, în 1535, în pădurile de pe Jiu, domnitorul era ucis de slugile logofătului Momce. Cronicarul consemnează străpungerea lui, din goana cailor, de suliţele celor doi ucigaşi: un croat şi-un transilvănean. Pentru respectarea adevărului istoric, trebuie spus că vodă nu a murit singur, iar sufletele ucigaşilor au urcat la ceruri odată cu al său. Lupa era lângă dânsul când tropotul cailor l-a făcut atent. Se opriseră, pentru o clipă, într-o poiană. Bolţul trimis din arbaleta lui Lupa l-a străpuns pe croat deodată cu suliţa ce-l străpungea pe vodă. Cel de-al doilea n-a putut să-şi atingă ţinta fiindcă pieptul lui Lupa era deja scut în faţa ei. N-a apucat să ridice deasupra capului securea de vânătoare, ieşită din mâinile meşterilor germani, smulsă de la oblânc, când suliţa l-a atins, însă ascuţişul ei a crestat tendoanele calului care-a venit în bot, aruncându-şi călăreţul de-a rostogolul. Ciobăneştii lui Lupa, motiv de haz printre boierii ai căror câini erau aduşi cu mare cheltuială din Regatul Ungariei sau chiar mai de departe, l-au sfâşiat de viu. Conspiratorii i-au ucis, l-au ucis şi pe Lupa care, după ce rămăsese câteva clipe împietrit, cu mâna pe suliţa înfiptă în piept, încercând parcă s-o scoată, se prăvălise în iarbă şi horcăia. Un om s-a apropiat şi i-a înfipt paloşul în gât. Hoitul lui şi cele ale câinilor au fost aruncate într-un pârâu unde-au zăcut preţ de o săptâmână, hrană pentru vietăţile pădurii, până băiatul lui a venit să-l caute. L-a îngropat pe Lupa în satul în care se născuse şi care acum era al lui, la poala pădurii, într-o livadă de meri, unde toamna pândea mistreţii. L-a îngropat înfăşurat într-un linţoi, cu securea de vânătoare pe umăr şi câinii la picioare. Popa din sat, numa' când a auzit cam ce are de gând,  a spus că nu-i înmormântare creştinească. L-a numit păgân. Refuza să oficieze slujba. I s-a transmis, prin oameni cu părul alb, că unde-i stau picioarele, îi va sta şi capul, şi nimeni n-a avut vreo îndoială asupra a ceea ce va urma, nici măcar popa, dovadă că ciobăneştii lui Lupa au plecat spre Veşnicele Plaiuri de Vânătoare, căci cum altfel îşi puteau închipui Raiul, cădiţi şi în lumina lumânărilor de ceară ce ardeau în mâinile întregii suflări a satului. Pe fiu-său, intrat în folclorul local prin drumul, preţ de două zile, cu hoitul lui tată-său şi al ciobăneştilor, deja în putrefacţie, atârnate pe cai şi cu înmormântarea  acestora, cum nu se mai pomenise pe acele meleaguri, uciderea lui Momce, duminica, în faţa bisericii, l-a făcut cunoscut în toată Ţara Românească. Îl chema, ca pe tată-său, Constantin şi a făcut parte din ceata vânătorilor domneşti. Aşa îi chemase de atunci pe toţi bărbaţii din neamul lor. Sfântul Împărat Constantin, al cărui nume îl purtau, îi apărase. Constantin Lupa, ultimul cu acest nume, a rupt tradiţia şi tifosul i-a luat băiatul, următorul fiu s-a născut mort, apoi numa' fete, da' şi pe acelea i le luase ciuma din 1796; la sfârşit, sfânta i-o luase şi pe Lucsandra, cea cu minţile aproape rătăcite de durere.
 Boierul Lupa n-a zis nimic. Doar noaptea, priveghind-o în biserică, că nici cioclii n-avuseseră curajul să se-apropie de dânsul, când a auzit cucuvele în turlă l-a trimis pe Angheluţă, pe atunci un copil, să-i aducă puştile. Focurile de armă reverberau din clopotele mari în noapte, pe deasupra oraşului. Mai întâi în mahala, apoi şi în mahalalele învecinate, se aprindeau felinare şi lumânări şi câte-o femeie sau bărbat, în cămaşă lungă, ieşea să se-ntrebe cu vecinul, şi acela c-o făclie în mână, ce-o fi.
 - Păcatele mele! Ai bolânzit, boierule?! În Casa Domnului...
 Trei dinţi i-au sărit popii când a muşcat din patul puştii.
 - Grijania mă-tii de lotru! Ţi s-au dat cheile Casei Domnului şi tu ai transformat-o-n coteţ!
 Pe Luxandra a îngropat-o-n grădină. Îi privea din foişor mormântul acoperit de flori, c-o cruce mică din marmură roz. Şi marmura, şi meşterul fuseseră aduşi din Italia, iar el stătuse lângă talian cât dăltuise. Dincolo de mormânt se vedeau volierele cu şoimi şi padocurile câinilor şi cailor. Vânătoarea aproape-l ruinase. Singura plăcere rămasă. Era destul de bătrân ca să ştie că nu mai e  mult pân-o reîntâlni-o pe Lucsandra lui.
 Între timp, ca să fie lăsat în pace, poza într-un grobian desăvârşit. Nici n-ai fi zis că-i altceva decât o maimuţă-n anteriu. Dusul cafelei la bot şi trasul vreunei roabe de treisprezece – patrusprezece ani pe mădular păreau cele mai evoluate acţiuni pe care le putea îndeplini Constantin Lupa. Nimeni n-ar fi bănuit existenţa gingaşelor poezii scrise Lucsandrei. Erau mai frumoase decât cele ale lui Alecu Văcărescu care poftise şi dânsul la mâna Lucsandrei . Peste o sută de ani, când ceea ce mai rămăsese din casa lui avea să fie demolat, într-o firidă secretă s-a găsit, într-un sipet, comoara Lucsandrei, de care nici el nu ştiuse: câteva giuvaergicale şi-un teanc de scrisori legate cu o panglică de mătase. Muncitorii au împărţit bijuteriile, iar hârtiile şi sipetul sfărâmat le-au aruncat pe-un teren al nimănui.
 Vântul a purtat o hârtie şi-a lipit-o de geamul unei tinere  romanţioase ce tocmai  se pregătea să exerseze la pian. Când s-a lipit de sticla ferestrei, zgomotul i-a atras atenţia. S-a ridicat şi s-a uitat la semnele ciudate de pe hârtie. Aveau ceva! A dat să deschidă fereastra, dar vântul le-a luat şi le-a dus până-ntr-o baltă, la rigolă, unde, a doua zi, un măturător stradal le-a purtat de colo, până colo, pân' le-a depus în coşul de tablă, cu două roţi mai mari decât el, împins de-un alt nefericit.
 Aşa era scris. Poeziile de dragoste ale boierului Lupa să fie duse la groapa de gunoi din Cocioc de strănepotul lui Angheluţă, de stră-strănepotul lui. Aşa, un poet mai mare decât fraţii Văcăreşti la un loc, nu numai că a rămas anonim, dar i s-a şters până şi urma.
 Dar nu despre poezie e vorba. Nu! În dimineaţa aia, Lupa, pe care cu greu l-ai fi putut bănui a buchisi câteva rânduri, se uita la berzele negre, Ciconia nigra, şi se gândea la Carl Linnaeus. Carl le descrisese, în 1758, în a zecea ediţie a tomului Systema Naturae, cu denumirea ştiinţifică de Ardea nigra, doi ani mai târziu, zoologul francez, Mathurin Jacques Brisson, le încadrase în  genul Ciconia. Lupa corespondase vreme de aproape un deceniu cu Brisson căruia-i trimisese observaţiile sale. Francezul nu a apucat să mai publice o ediţie revizuită a opului Ornithologie, sive Synopsis methodica sistems avium divisionem in ordines, sectiones, generta, species, ipsarumque varietates. Îi mulţumise prietenului valah, cunoscut doar din corespondenţă, şi, în semn de mulţumire, îi trimise un portret şi câte un exemplar al tuturor operelor sale. Mirarea cea mare ar fi venit din partea contemporanilor boierului Lupa aflând că le citise pe toate, în original, din scoarţă-n scoarţă, singur, în camera de arme, organizată după modelul apusean.


 Cum medita, numai ce-a apărut Angheluţă, să-i spună că-i mor toţi câinii de ciumă în padocuri. S-a ridicat de pe pernele lui cu tot cu măsuţă.
 - Dumnezeii mamii lor! Adu puştile şi după mine!
 S-a dus aţă la biserică. Angheluţă, cu mare parte din arsenal, după el.
 Lupa s-a uitat în ochii ţigănuşului.
 - Înşeuezi cel mai bun cal şi-l aduci acilea. Ia cheia de la sipetul ăl mare, nemţesc, pui tot ce găseşti în coburi. Adu-mi şi trusa de scris şi-un clondir de ţuică.
 A tras în berze,  pân' a înroşit ţevile puştilor. Stolurile păreau nesfârşite. Apoi l-a văzut pe Angheluţă-n poarta bisericii.
 Pe Sfânta Masă, Lupa a scris vânătorilor lui din Berceni - Ilfov şi le-a cerut s-o taie peste câmpuri, spre soare-răsare, s-aştepte pe malul Dâmboviţei cu puştile încărcate.
 Nu se ştia mare lucru despre rutele de migraţie ale berzelor negre, dar observaţiile lui empirice îi spuneau că vor urma cursul apei şi-al smârcurilor ce-o însoţesc  pe drumul spre Dunăre. I-a dat libertatea lui Angheluţă. Şi-a scris ultimele dorinţe: lui Angheluţă i-a lăsat calul şi tot ce avea în sipet, restul, steagurilor de vânători domneşti.
-Nu te mai întorci, fătul meu! Îţi iei arme cu tine. Rămâi pe lângă vânători până s-o duce sfânta pe alte meleaguri.
-Şi mata, boierule?!
-Nu-mi purta de grijă!
 Rămas singur, Lupa a tras până aproape de asfinţit când a coborât în altar şi-a căutat Sfânta Cuminecătură.
 A ieşit afară şi s-a uitat la hoitul urât mirositor al popii. Căzuse între altar şi proscomidiar şi Angheluţă îl trăsese afară c-o cange, la porunca lui. Nu-l mai îngropaseră, aşteptaseră să treacă cioclii să-l ridice, dar şi aceia se topiseră de pe faţa pământului.
 În şopronul din fundul curţii a găsit o lopată. A săpat o groapă şi s-a minunat cât e de greu. L-a împins pe preot înăuntru şi a presărat varul dintr-un sac peste el. A legat două crăci în chip de cruce cu cureaua tolbei de vânătoare.
 Era lac de sudoare. Dădea semne de slăbiciune. A simţit ceva sub braţ. S-a uitat: nimic. A pipăit şi-a simţit o umflătură mică.
                      [ Din romanul  Ciumăfaia  în curs de apariţie la editura Junimea din Iaşi]


 


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul