Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dragă, mă duc la Charlie

        Maryse Wolinski


O carte despre atentatul de la „Charlie Hebdo” în curs de apariție în limba română


Prezentare și traducere de Tudorel Urian


 


Maryse Wolinski, soția lui Georges Wolinski, faimosul caricaturist mort în atentatul de la „Charlie Hebdo”, a publicat la începutul acestui an o confesiune dramatică despre felul în care a trăit acel 5 ianuarie 2015 care a îndoliat o lume întreagă și a schimbat radical cursul propriei sale vieți. O zi cu un început absolut banal, în care a trecut prin toate stările, de la plictisitoarele ritualuri de dimineață, la curiozitate, neîncredere, speranță, așteptare tot mai încordată, durere, șoc, disperare. O zi ca oricare alta, transformată într-un coșmar fără sfârșit. Ziaristă și prozatoare, Maryse Wolinski are o scriitură alertă, plină de nerv, alcătuită din fraze scurte, care te ține cu sufletul la gură. O poveste adevărată care te face să înțelegi mai bine adevăratele dimensiuni ale dramei petrecute în redacția „Charlie Hebdo”. Dragă, mă duc la Charlie, curajoasa confesiune a dramei suferite de Maryse Wolinski, este un document uman cum nu s-au scris multe. Cartea va apărea în zilele următoare la Editura ALL. Redăm în continuare capitolul în care naratoarea află de atentatul produs în redacția „Charlie Hebdo”. 


După întâlnire, decid să iau un taxi. La stația Gobelins, nimeresc un șofer amabil. Voalurile de ceață s-au disipat, este 12,30, mă simt bine. Întâlnirea mea cu o persoană pe care doream de mult să o intervievez a decurs bine, mi-ar plăcea acum să pot avansa cu scrisul piesei de teatru la care lucrez de câteva luni. Mă hotărăsc să revin acasă pentru a lua masa de prânz, înainte să mă întâlnesc cu Georges pentru a merge să vedem apartamentul de pe chei. Mă gândesc că, în momentul ăsta, este încă la redacție unde și-au împărțit vestita galetă regală și își savurează toți porțiile. Îmi spun în gând că, până la urmă, toată această mutare necesară este o șansă și că, dacă atunci când mi s-a transmis prima oară am fost îngrijorată, acum sunt mai degrabă satisfăcută. Un pic de noutate, de schimbare în cuplul nostru, după patruzeci și șapte de ani petrecuți lângă talentatul meu soț nu pot fi decât binevenite. Da, ideea schimbării domiciliului a început să îmi dea aripi.
Deschid mecanic telefonul, pe care îl închisesem pe timpul interviului, să-l sun pe Georges pentru a-i reaminti de întâlnirea noastră de la ora patru. Nu răspunde. Să fi uitat el să și-l redeschidă după ședința de sumar? Îi las un mesaj. Știu sigur că mă va suna în clipa în care îmi va vedea numele apărând pe ecran. Vreau să-mi pun telefonul în geantă, când observ că are înregistrate un număr nefiresc de mare de mesaje vocale. Mai precis douăzeci și cinci și tot cam atâtea mesaje scrise, cele mai multe provenite de la prieteni pe care nu i-am mai văzut de luni de zile. Într-o singură oră? Așa de multe apeluri? Ce s-o fi întâmplat? Sunt nedumerită. Mă apuc să citesc. „Ce face Georges?”, „Georges e acasă?”, „Georges a fost azi la ședința de redacție de la Charlie?, „Unde-i Georges?”, „Ai vești de la Georges?”
Nu pricep nimic. Am încă în urechi ultimele cuvinte pe care Georges mi le-a adresat acum câteva ore, înainte de a ieși pe ușa apartamentului, „Dragă, mă duc la Charlie”. Așa că trebuie să fie acolo. Altundeva, unde ar putea să fie? Să i se fi întâmplat ceva? Mă adresez șoferului de taxi. „Domnule, tocmai mi-am deschis telefonul și văd că am foarte multe mesaje, mai ales de la persoane pe care nu le-am mai văzut de foarte mult timp și care, toate, mă întreabă ce mai știu de soțul meu.” Suntem în fața Senatului, la intrarea din strada Tournon. Șoferul încetinește, parchează și se întoarce spre mine: „Doamnă, nu știu cu ce se ocupă soțul dumneavoastră... Dar nu știți ce s-a întâmplat astăzi?” „Nu, ce s-a întâmplat?” Bătăile inimii mele au început să se accelereze. „A fost un atentat, doamnă și unul foarte grav!” „Un atentat? Unde asta? Soțul meu era la redacție...” „Un atentat, doamnă, la sediul revistei Charlie Hebdo”.
Am senzația că propriul meu corp nu-mi mai aparține. „Trebuie să mergem acolo, îi spun. Vreau să-l văd pe soțul meu.” Șoferul ezită și mă descurajează să merg la sediul redacției. „Cartierul, îmi explică el, este deja încercuit. Nu ni se va permite accesul în zonă.” Insist, trebuie cu orice preț să-l văd pe soțul meu, vreau să fiu lângă el. Presiunea crește în mine, simt o căldură stranie care mă învăluie. Ideile mele se tulbură. Nu mai văd nimic clar. În acel moment telefonul meu începe să sune. Arnauld, ginerele meu este la fața locului, în strada Nicolas-Appert numărul 10. Birourile societății sale erau în apropiere, iar în momentul în care a aflat de pe rețelele de socializare, s-a precipitat spre redacția Charlie Hebdo. „Ei? Unde e Georges? Vreau să fiu lângă el.” Nu-l las pe Arnauld să vorbească, iar el sfârșește prin a mi-o tăia scurt. E de acord cu șoferul de taxi. Trebuie să mă întorc acasă și să stau liniștită până când voi primi vești. „Deocamdată, nu se știe nimic.” „Cum să nu se știe nimic? Nu se poate așa ceva...” Insist în continuare, Arnauld mă minte, vreau să-l văd pe Georges, să-i vorbesc, să-l strâng  în brațe. „Nu, nu, zice Arnauld, trebuie să vă întoarceți acasă”. Vocea îi tremură, de groază, de frică, îmi dau bine seama. „Mergem la dumneavoastră? întreabă șoferul de taxi. Vă rog, doamnă, e mult mai bine așa, insistă el. Îmi doresc atât de mult ca soțului dumneavoastră să nu i se fi întâmplat nimic grav.” Deschide radioul. Amândoi stăm cu urechile ciulite la știri, dar eu nu aud și nu înțeleg nimic. Doi bărbați înarmați cu automate Kalașnikov, împușcături în redacția Charlie Hebdo, ziariști ținuți la distanță de către poliție și până la urmă nimic în plus, aceeași informație reluată iar și iar, că s-au tras focuri de armă, că sunt morți și răniți și că este vorba de un atentat. „Dragă, mă duc la Charlie”. Ultimul post-it pe care Georges mi l-a scris acum două seri îmi revine în minte: „Dragă, am fost să mănânc niște sushi, pe strada Chaise. E nouă și un sfert, vreau să mai citesc puțin și să adorm gândindu-mă la tine. Sunt îngrijorat pentru că te ocupi de prea multe lucruri și ești mereu obosită. Te iubesc, ca de obicei”.
Și încă unul, mai vechi pe care nu îl pot uita: „Dragă, mă gândesc la tine, ești femeia vieții mele. La naiba! Viața e scurtă. Pe mâine, cred că ne vom duce la teatru, soțul tău de 42 de ani. Te iubesc, G”.
Telefonul sună din nou: este fiică-mea cu vocea sugrumată: „Mami, trebuie să te întorci în apartament, vin și eu acum.” „Ești la Charlie Hebdo?” A închis. Soneria telefonului zbârnâie din nou în vreme ce taxiul coboară pe bulevardul Raspail. „Ai mai aflat ceva de Georges?” Abia îi mai recunosc vocea lui Françoise, prietena mea magistrată. „Françoise, trebuie să obținem foarte repede informații despre Georges”. Telefonul ei nu mai răspunde. Și Françoise a închis foarte repede, după ce m-a sfătuit să nu cumva să mă duc la locul atentatului. 
Am ajuns în fața imobilului, iar șoferul mă conduce până la intrarea în imobil. Mă ajută să intru în hol și îmi spune, cu ochii în lacrimi: „Doamnă, îmi doresc din tot sufletul să nu i se fi întâmplat ceva rău soțului dumneavoastră. Am să mă gândesc la dumneavoastră. Am să mă rog pentru dumneavoastră.”
Ce i s-ar putea întâmpla lui Georges și mie nu? Urc scările clătinându-mă ca un bețiv. Revăd lacrimile din ochii șoferului de taxi, pe care nu voi mai putea să le uit. Am nevoie de un timp nesfârșit pentru a deschide ușa apartamentului. Intrată în casă arunc poșeta din mână, documentele pe care le aveam la mine și mă gândesc la ce mi-a spus Arnauld. Să rămân pe canapea și să aștept telefonul lui. Nici măcar nu-mi trece prin minte să deschid radioul sau televizorul. Mă plimb dintr-un capăt în celălalt al camerei, întorc paginile unui manuscris pe care am promis să îl citesc, dar rândurile sar și se amestecă din fața ochilor mei pierduți. Nu mă pot gândi decât la Georges, la surâsul său, la sărutările sale, la gesturile sale de tandrețe. Tocmai el care a scris în mai multe dintre cărțile sale că „tandrețea este sfârșitul iubirii”. Pentru el iubirea trebuie să rămână ardentă sau să nu mai fie deloc. Dar știa, în același timp să-și multiplice și gesturile tandre. O imagine mă obsedează: Georges, în sala în care au loc ședințele de redacție. Am chef să-l strâng în brațe, să-i iau fața în palme și să-l sărut pe gură. Aș vrea să-i simt corpul viu.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul