Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mizerii morale, infidelități conjugale, afaceri necurate

        Dana Pocea

De curând, primarul General al Capitalei, doamna Gabriela Firea, și-a exprimat intenția de a construi un teatru care să fie casa dramaturgiei românești.  Presupun clasice și contemporane. Câteva voci de „baricadă” au și sărit însă ca arse și au decretat că nu e nevoie de așa ceva. Rațiunea e simplă: dacă  nu-l înființăm  noi de ce l-ați înființa voi! „Cestiunea” trimite destul de străveziu la proverbul cu „capra vecinului”. Dar să trec peste acest detaliu. Nu sunt absurdă și recunosc că pe ici-colo întâlnim nume de autori români în repertoriul teatrelor. Asta nu înseamnă totuși că avem și o politică de promovare  care  operează totdeauna cu criterii valorice. De aceea cred că un teatru de profil, cu inițiative clare, cu un program gândit cu  profesionalism, cu susținere financiară, nu poate fi decât binevenit. Dar să revin la subiect și să constat, nu fără bucurie, că un dramaturg căruia îi aplaudasem la Odeon, nu cu mult timp în  urmă, Poveste despre tatăl meu în regia lui Alexandru Dabija, regidivează cu o nouă piesă,  Luminița de la capătul tunelului, determinându-mă să-l situez nu doar între autorii importanți de teatru de la noi, dar  și între cei prolifici și norocoși. Pe  parcusul vizionării am descoperit  că textul îmi este  foarte cunoscut.Cum? De unde? În 2008, la concursul din cadrul festivalului organizat de Teatul de Comedie, festCO, manuscrisul  piesei lui Radu F. Alexandru, pe atunci intitulată Tsunami,  câștigă premiul trei, fiind tipărit în același an de Editura „Palimpsest” și însoțit de un comentariu de subsemnata valabil și astăzi la premieră. Insist asupra anului întrucât aflu, din materialele de promovare ale TNB-ului,  că Luminița... a fost publicată, sub denumirea Românica (Tsunami),  chiar mai devreme, în  2007, la editura „Cartea românească”.
După cât am putut să-mi dau seama, în afară de schimbarea titlului, cu precizarea că mie Tsunami mi-a plăcut mai mult, având și valențe metaforice, a numelui unui personaj (Pușa în Luminița), a introducerii unor replici sau a eliminării altora, Luminița de la capătul tunelului nu a suferit modificări de fond în versiunea din spectacol. Radu F. Alexandru  radiografiază critic aici realitatea românească la zi, punând în pagină întâmplări de natură să amuze copios, dar departe de a rămâne la nivelul întâmplărilor. Cele patru personaje, Delia și Virgil Neacșu, Luminița (în versiunea inițială Pușa) și Doru Maxim, își dezvăluie din belșug, căci oameni sunt, în raport cu societatea capricii, mofturi, vicii, mârlănii, ticăloșii... Aproape că se dizolvă în dorințele lor. De aceea când împrejurările îi supralicitează nu cunosc nici o barieră, impresia fiind că se asistă la un sfârșit de carnaval când măștile sunt înlăturate cu un cinism crud. În „arena” lui Virgil Neacșu, de pildă, viața se derulează într-o continuă întrecere cu timpul, devenind un joc periculos pentru propria-i miză. Acesta,  ca politician versat nu se pierde în amănunte, face și desface totul sigur pe sine, nu și fără interogații retorice.”S-a atins cineva de vreunul din noi?!” sau ”I-a luat vreunuia din corupți măcar un nasture de la manșetă?” Răspunsul și-l dă singur și e cât se poate de liniștitor: ”Legile noi le-am făcut beton”. Cu o asemenea  mentalitate, de la Caragiale până în prezent constant în ofensivă, atât ca adevăr , cât și ca sursă de comic, în special prin creionarea  unor situații și tipologii de efect,  „baronul” Neacșu își rezolvă ”tsunamiul” familial, provocat în lanț de o avalanșă de mizerii morale, infidelități conjugale, afaceri necurate etc., printr-un  ”târg”  generos pentru comedie, urmare a unui șantaj gata să-l azvârle de pe vârful piramidei pe care stă cocoțat. În jurul lui Radu F. Alexandru  dezvoltă cu fantezie o intrigă alertă, care are ca protagonist, din partea adversă, un veritabil  Agamiță Dandanache feminin, pe Luminița Maxim (alias Pușa), un posibil viitor  lider al valului de tineri politicieni, înzestrată cu toate ”atuurile” predecesorilor săi, dar și cu ceva în plus pe deasupra. În Luminița de la capătul tunelului întâlnim, ca în întreg teatrul scris de autor, rigoare, har și știință a scriiturii, un instinct creator autentic.
Mircea Cornișteanu își concepe spectacolul pe o lectură simplă, literară a textului, nu sare peste litera lui, contează cu precădere pe actori. Numai că ei, fără o direcție mai fermă și mai inventivă inoculată de regie, patinează, de foarte multe ori, la suprafață, fără tensiune, printre stări, atitudini, mijloace artistice.  Locuința lui  Virgil Neacșu, ornamentată la limita kitschului, ilustrând universul snob, dar și găunos al unor parveniți aroganți  și agresivi în suficența lor,  e un salon ingenios plasat de Puiu Antemir în centrul sălii, rezervând un rol activ  spectatorilor. Cât privește evoluția  actorilor mă așteptam, desigur, să fie mult mai performantă. Cu o singură excepție, Constantin Cotimanis, interpretul lui Virgil Neacșu, talent exploziv, de forță, care își simte în profunzime personajul, scoțând din el cam tot ceea ce e de scos, ceilalți îmbucă destul de fragil din „momeală”. În Delia, consoarta acestuia, Monica Davidescu, o actriță apreciată, are o prestație  „subțirică”, adevărata măsură arătându-și-o doar în câteva scene, cu osebire în aceea a furiei isterice când uită  să-și etaleze trupul. Dragoș Stemate, la rândul lui, are datele potrivite pentru a creea un prototip de amorez, dar jocul său e oarecum lipsit de organicitate, lăsând loc de întrebări în legătură cu Doru Maxim: Își iubește soția?! E gelos când  aceasta dansează țigănește arătându-și nurii politicianului?! Înscenează împreună o diversiune pentru a da lovitura fatală cuplului Delia-Neașcu?! Urmărește să-și  compromită amanta și să o stoarcă de bani?! În fine, în Luminița Maxim, reversul feminin al diabolicului Virgil Neașcu,  Alexandra Poiană e și ea incertă. Nu-și clarifică suficient personajul, ci îl lasă să par mai degrabă   aproximativ proast, aproximativ manipulabil, aproximativ  impersonal și nicidecum „monstrul” politic de mâine, care își disimulează viclenia, nicidecum „fiară”, astfel că replicile din final ale lui Constantin Cotimanis cad în gol, deși sunt rostite cu cinism, nu înfioară și nu înspăimântă publicul când i se sugerează că se află, în ajun de ”campanie electorală”,  față în față  cu reprezentantul (reprezentanta) noului val ce ia cu asalt politica.
Luminița de la capătul tunelului ar fi putut deveni un spectacol de o satiră acidă, cu caractere riguros individualizate, tratate în tiparele unui comic amar, fie el și lejer, parodic, căci, dramaturgic vorbind, materia necesară există.  Din păcate,  impresia e că Mircea Cornișteanu, regizor cu realizări memorabile de-a lungul timpului (Cehov, Caragiale numărându-se între autorii preferați), a ales de astă dată o cale de mijloc. Prea „blândă”, după gustul meu, pentru un text care nu menajează defel.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul