Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Salieri a (în)cântat în amadeus

        Eugen Cojocaru

   E greu să te apropii cu puneri novatoare în scenă cu acest subiect despre care „au curs tone de cerneală și celuloid”, așa cum se exprimă regizorul Marcel Țop în cuvântul său introductiv. Iată că el reușește: prima dată când se „încastrează” în spectacol muzica live a geniului de la Salzburg pentru a susține pe viu una din „apărările” propuse de piesa lui Peter Shaffer – aceasta constituie, rafinat, și o pledoarie pentru deschiderea apetitului generației tinere pentru muzica clasică. Să nu uităm că el și actorii au avut de luptat și cu o capodoperă a Hollywood-ului din 1984 în regia lui Milos Forman! Premiera a avut loc la Teatrul de Operetă din Brașov înaintea primăverii și va fi reluată doar în această stagiune, din cauza agendei încărcate a „protagonistului”.
   Remarcăm faptul că regizorul și-a extins documentarea pentru adaptare citind și preluând în tramă relevante realități ascunse în Scrisorile lui Mozart. Tema centrală e faptul că geniile care au revoluționat cultura și spiritul „au fost victima unui Demon al Perversității (E. A. Poe) - spune tot regizorul.
   Salieri, foarte bătrân – de remarcat machiajul și costumele de Anca Cernea - martorul cel mai avizat al „fenomenului Mozart”, își amintește apariția fulminantă a acestuia la curtea împăratului Austriei, dar, mai ales, argumentează de ce fostul copil-minune purtat de tatăl său „ca o maimuță” pe la curțile princiare ale Europei, a fost cel care a revoluționat muzica prăfuită și bla-bla-ul gustate doar de elitele învechite. Marius Bodochi și-a studiat cu atâta profunzime și dragoste de detaliu acest personaj extrem de dificil, încât aveam impresia că însuși spiritul lui Salieri s-a întrupat în el, pentru a ne propune apărarea sa. Este un deliciu pentru public să-l vadă jubilând în supliciu, fiind răsplătit cu furtunoase aplauze. El vine, mereu, cu explicații de fin cunoscător, dând exemplele necesare cu ajutorul cunoscutului și apreciatului Cvartet Gaudeamus al Filarmonicii brașovene - dirijor Ciprian Teodorașcu, la pian: Ovidiu Mezei (Directorul Teatrului de Operetă), împreună cu soliștii Valentina Mărgăraș, Asineta Răducan, Mihai Irimia, Lorand Cristian (Opera Brașov) și Filip Panait (Opera București), pe care regizorul i-a implicat direct în tramă.
   Astfel, soția lui Mozart, Tanzi, e solista Asineta Răducan, amanta amândurora și solista operelor mozartiene, soprana Valentina Mărgăraș - ele interpretează cu eleganță atât partitura teatrală, cât și cea muzicală, fiind răsplătite cu aplauze la scenă deschisă după ariile prezentate cu măiestrie artistică.
   Scenografia Rodicăi Garștea e minimalistă, de epocă – un birou mare, un tron, în fundal latura unui maiestuos salon stil Empire, ce poate fi acoperit cu o perdea: sunt „redate”, atmosferic, toate situațiile ce intervin în spectacol.
   Salieri era în culmea gloriei și un om bogat la curtea lui Leopold (interpetat tot de Marius Bodochi), când „piticania”, cum îl numește el, vine și răstoarnă toate „regulile” vechi ale compoziției – e normal să-l invidieze, dar avem, aici, un sentiment complex și de admirație reală, de înțelegere adâncă a actului creator inovator!
   Elocventă și centrală e scena unde tânărul Amadeus – Răzvan Oprea l-a interpetat bine, însă doar spre sfârșit „a intrat în personaj” cu adevărat -  e întrebat de împărat ce operă intenționează să scrie – Una despre dragoste! Toți râd: Păi, asta e „specialitatea” italienilor! - Ochi dați peste cap și multe baliverne nu sunt dragostea adevărată, replică Amadeus. Urmează premiera Răpirii din serai. – Prea multe note, prea... MUZICAL!, va exclama corul invidioșilor. Doar Salieri știe că sunt martorii unui mare salt cultural și recunoaște elementele înnoitoare în monologurile senectuții ori în dialogurile directe cu redutabilul său adversar. E greu să ceri unui geniu să fie și diplomat, iar Amadeus, un mic satir, și-a făcut el însuși mult rău. Comportamentul l-a ținut departe de posturile importante și bine plătite din Viena, iar stilul opulent și scandalos, mult peste veniturile sale, în care „se scălda” l-a adus în pragul ruinei – consecința: bea din ce în ce mai mult!
   Salieri, ambiționat, scrie cea mai bună operă a sa, dar reacția lui Mozart vine prompt, strigând beat în centrul orașului muzicii: Opera lui Salieri e caca!
   Disperată, în nădejdea că soțul ei va primi lucrativul post de profesor al fiicei împăratului, Tanzi aduce lui Salieri – în comisie – partiturile originale ale noii sale creații, Concertul nr. 21 pentru pian și orchestră– Elvira Madigan... Acesta nu se mai satură citind și, la final, îi cere să se culce cu el ca să-i îndeplinească favoarea. Măcar așa să mă răzbun pe piticanie!, exclamă după plecarea ei. Muzica e perfectă!
   Relevante sunt și discuțiile cu baronul von Schatten (Marius Bodochi face un maraton de personaje!), unul din puținii care îi înțelege muzica, despre Nunta lui Figaro.
   Mozart continuă viața destrăbălată, Tanzi îl părăsește cu băiețelul lor, iar
directorul de la Volkstheater (Teatrul Popular) îl păcălește plătind doar o sumă infimă din încasări. În ciuda condițiilor date, are puterea să mai dea o lovitură de geniu: Flautul fermecat. Salieri e în Paradis de plăcere, la premieră... – Nimeni dintre vechii prieteni și cunoscători nu mai vine la operele mele, numai tu, fidel prieten!, îi spune, trist, Mozart. Își simte sfârșitul, iar Salieri profită punându-l să scrie Requiem-ul cu care îi era dator tatălui său - îl supărase atât de mult, încât murise de inimă rea. Știa că asta îi va grăbi moartea! Antologică scena finală, ca în filmul omonim, în care amândoi stau singuri câteva zile: Mozart dictează în delir și epuizat unui Salieri care scrie notele pe portativ, fiind introdus, astfel, direct în „viscerele” creației de geniu. Mozart, însuși, nu mai e sigur pe el, când termină: Sunt un compozitor bun? – Ești cel mai mare!, reușește să-i răspundă Salieri înainte ca celălalt să moară.
   Am asistat la un spectacol complex – 2,5 ore, o punere în scenă barocă, în cel mai bun sens al cuvântului, care curge și se dezvoltă firesc, ca o mozartiană „operă paralelă”, într-un crescendo ce ne amintește de tragismul din Don Giovanni. Publicul va răsplăti cu ovații prelungite și mai multe chemări la rampă prestația de excepție de la Teatrul de Operetă din Brașov.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul