Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ruperi delicioase

        Dumitru Ungureanu

 Orice cronicar (de cărţi, discuri, filme sau meciuri de fotbal) ştie cât de greu este să scrii „obiectiv” despre ceva care ţi-a plăcut mult. Am păţit aşa ceva după ce am pus într-un player staţionar cuplat la amplificatorul 5.1, difuzând în surround muzica de pe CD-ul Dirtylicious al maramureşenilor Dirty Shirt, scos anul trecut la ProMusic Prod. Dat fiind că discul e stereo, m-am pomenit trăind o senzaţie nebănuită, plus zguduirile aferente, cumva aşteptate de la orice trupă heavy. Programând aparatul pe „repet”, am pornit televizorul. E o modalitate de-a exclude entuziasmul conjunctural şi-a elimina riscul supraestimării fluxului audio. Credeţi-mă, boierockeri dumneavoastră, nu băusem nimic şi nu m-am putut concentra decât până la piesa Maramu, a patra. Atunci, apăsând butonul „pauză”, am coborât în beci, unde pitisem ultima sticlă cu vin din recolta lui 2015. Ce-a urmat, e lesne de bănuit, poate şi de înţeles! Drept care, n-o să vă mire că merg pe ocolite...
 Nu se poate spune că în România rockului socialist a existat vreo „dictatură” a casei de discuri, aşa cum există în Occident. Cenzură da, dar cenzura ideologică practicată în comunism pare curată fandacsie pe lângă cenzura economică. Vorbind mai clar şi parafrazând spuse celebre, n-a fost trupă românească de rock ale cărei piese să nu fie editate pe disc din alte motive decât delăsarea componenţilor. Sigur, în ţările vestice se putea imprima orice năzbâtie. Dar toate trupele cu contract la case de discuri importante fie respectau „directivele” departamentelor „creative”, fie plecau, de cele mai multe ori pierzându-se în anonimat. Câţi rockeri n-au eşuat după primul hit în autopastişă?
 Paradoxal, o „dictatură” în rockul românesc a impus formaţia Phoenix. Anume, una care stipulează şi azi că preluările din folclor trebuie să aibă calitate ridicată, limpezime stilistică şi ritm fără compromis. Nu orice adaptare de „muzică tradiţională” poate fi rock, aşa cum nu orice improvizaţie poate fi jazz. Sună ridicol strădaniile unor Savoy ori Sincron, care credeau că folosind chitara în loc de ţambal fac rock adevărat. Rockul nu-i ca filosofia; nu ţinteşte elita naţiunii, ci caută să placă fiecărui individ trăitor pe planetă, indiferent în ce ţară. Dacă regimul comunist din România voia să obţină recunoaştere mondială, altfel decât prin crasa lui prostie, tocmai prin pop-rock putea să o capete, fiind un limbaj universal ai cărui „vorbitori” (ascultători) dau puţină atenţie ideologiei.
 Porniţi la drum de vreo două decenii, băieţii din Seini au editat abia trei discuri oficiale, dar şi-au construit o reputaţie europeană, fiind mai cunoscuţi „afară” decât în ţară. Situaţia rockului autohton nu este mult diferită decât a celorlalte domenii productive, unde „străinii” ne apreciază inteligenţa, seriozitatea, creativitatea, originalitatea (vezi filmele, de exemplu). Sunt la ora actuală câteva nume şi trupe care fac cinste ţării din care provin, dar de ele nu prea o să auziţi la tembeliziunile băştinaşe, nici dacă ar fi nominalizate pentru Hall of Fame.
 Dirty Shirt au tot ce trebuie să „rupă” scena rock. O casă de discuri universală le lipseşte. Şi-un ţoi de noroc.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul