Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nicolae Balotă despre existenţă şi limbaj

        Marian Victor Buciu


La N. Balotă (voi cita din volumul De la Homer la Joyce, eseuri, Ed. Ideea Europeană, 2007), scrisul apare ca intermediar, cale spre operă, mijloc existenţial şi nu scop estetic în sine. Limbajul lui Lewis Carroll comportă ingeniozitate infantilă, eliberare de raţional, însănătoşire (terapie), revoltă, iar cel al lui Charles Morgan – cu formula, probabil involuntară, a lui Barthes, criticul francez neagreat de cel român – ca seducţie amoroasă. În scrisul său, Balotă este atras de toate posibilităţile limbajului, la alţii, dar şi în propriul stil. Nu scrie doar în registru grav până la solemnitate, dar şi ludic. La cineva menţionează, recurgând la expresia franceză, că „tropii sunt (…) de trop“ (359). Iată cum, referindu-se la J. Swift, prinde şi el cuvintele în joc: „Limbajul secret secretă secretul delectabil.“ (281). Declarat adept al unor lecturi literare ademenite prin filosofeme şi teologicale, N. Balotă scrie uneori cu talent de impresionist, aş spune chiar liric-impresionist.


Limbajul literar e conceput organicist, nu e redus la simbolism grafic, ci văzut şi el, ca esteticul însuşi, extensiv, în sensul că i se atribuie substanţă ontică. Opţiunea merge tot în direcţia lui T. S. Eliot, întrucât nu procedează ca Rimbaud, Mallarmé, avangardişti, care au delegitimat limbajul. Ei, „profeţi negativi ai lumii moderne, au subminat organismul cel mai stabil: sistemul limbajului“ (133). Limbajul nu conservă şi nu transmite esteticul. El reţine ceea ce „adevereşte“, adevărul în expresia substanţei şi semnificaţiei. O traducere a sonetelor lui Shakespeare readuce „nu poezia în valenţele ei estetice ci în adevărul ei“ (113). Frumos e numai adevărul, iată bine ştiuta teză urmată; ultimul îl condiţionează pe cel dintâi, care, singur, nu e suficient în artă. „Arta are, pentru acest scriitor [D. H. Lawrence], două funcţii capitale: aceea de a fi sursă de experienţe emoţionale şi aceea de a fi sursă de adevăr.“ (364) Arta romancierului e, ca atare, transestetică. Operele lui D. H. Lawrence „nu sunt niciodată «literare», în sensul strict estetic al termenului“ (363). Arta aceasta nu este prinsă în termeni estetici. „Lawrence posedă arta surprinderii momentelor de împlinire sau de neantizare.“ (367)


Prin limbaj ia fiinţă arta, el o înfiinţează, îi întreţine viaţa. Opera este limbaj. „«Cântarea este existenţă» ne spune Rilke într-unul din Sonetele către Orfeu.“ (286) Opera nu este dacă nu este limbaj, limbajul nu este dacă nu devine operă. Există unul prin altul şi nu în mod singular, autonom. Se pun în ordine mutual. Au sintaxă proprie dacă generează una comună.


În sens restrictiv sau extensiv, limbajul este numire. Numele face, arată, exprimă făptura, tot aşa cum haina, ambientul sau orice altceva creat şi folosit înfăţişează omul. „Căci – întrucâtva ca şi în vechile romane alegorice – făpturile şi oamenii din Wonderland au o existenţă nominală.“ (300) Humpty-Dumpty, personajul din Alice în Ţara Minunilor, are ideea „numelui care reflectă însuşirea caracteristică a fiinţelor“ (307). Există doar nomabilul. Numele devine generator, fiinţa rămâne regeneratoare. Cuvântul apare resurecţional, subiectul, dar şi obiectul său: insurecţional. Faptul e valabil pentru oricare dintre ipostazele cuvântului şi existentului. „Prin esenţa sa, cuvântul pentru Joyce înseamnă resurecţie. A rosti un cuvânt echivalează cu evocarea, chemarea la viaţă a unei realităţi. (…) Surprinse de cuvânt, ele [obiecte, fiinţe] cunosc o existenţă nouă. Desigur, o existenţă nominală. Chiar această nominalitate îl pasionează pe Joyce. Copil, el a cunoscut voluptatea frazelor, le-a gustat ca pe nişte entităţi în sine. Ca şi micuţul Jean-Paul Sartre care, cu vreo două decenii mai târziu, în biblioteca bunicului său, va descoperi o bizară existenţă nominală a tuturor existenţelor – elefantul din Larousse părându-i mai real, mai adevărat decât cel din grădina zoologică – tot astfel copilul Joyce savurează suculenţa cuvintelor şi frazelor. (…) Faptul însuşi de a găsi în lumea cuvântului o altă realitate, o lume nouă, va constitui izvorul delecţiunilor sale.“ (421-2). Cuvântul scoate din impas, el oferă mereu şansa unui pas prelungit. Cuvântul rămâne resurecţional pentru că posedă o putere ascunsă, miraculoasă, mistică. N. Balotă reţine „învierea prin cuvânt“, din agonie, a lui Stephen Dedalus (424).


Condiţia resurecţională a cuvântului este un dat originar şi nesfârşit. Nu doar cuvântul adus de operă (re)naşte lumi, dar şi cuvântul tradus după aceeaşi operă. E chiar cazul lui J. Joyce. Traducerea, cea izbutită, spune N. Balotă, comentând un volum de Joyce tradus de Frida Papadache, este trădare, dar şi resurecţie în altă limbă (421). E un paradox ajuns banalitate didactică, acela al infidelităţii creatoare şi fidelităţii decreatoare, explicabile prin căutare şi inerţie. E vorba de altceva decât în inerţia pustiitoare, nihilistă, în inerţia conservatoare, dătătoare de stabilitate şi chiar de perenitate: la Thomas Hardy, în Departe de lumea dezlănţuită, „Zece generaţii nu reuşeau să schimbe felul de exprimare al unei singure fraze…“ (342)


Înainte de a fi exterior, referentul este interior, adică autoreferent, de aceea nominalismul include existenţialismul. „Numele, acele nomina, singurele reale pentru un nominalist, nu sunt pentru Joyce simple flatus voci. Realitatea la care se referă există.“ (423)


Credinţa în puterea misterioasă şi mistică a cuvântului este condiţionată de permanenţa încrederii, în afara căreia rămâne trădarea fără rest: alterarea, moartea cuvântului, care e deopotrivă a existentului, ca substanţă, ordine, sens. La S. Beckett, în În aşteptarea lui Godot, „Degradarea cuvântului vizează altceva, dincolo de cuvântul rostit: o descompunere ontologică şi axiologică.“ (447). Dar câtă vreme comunică prin cuvinte, încrederea în limbaj şi existenţă rezistă, în pofida a tot ce le ameninţă. Despre „eroii“ piesei abia amintite ni se spune că „Ei aşteaptă nimicul, neantul, o nefiinţă purtând numele unei fiinţe.“ (445)


Trăim într-o lume codificată, incifrată: „nu este totul în jurul nostru semn şi cifru?“ (239). Achab din Mobby Dick de H. Melville „E o fiinţă purtătoare de semn.“ (381) Misiunea slujitorului artei? „A forma, a în-fiinţa, printr-un cuvânt rostit, acesta e rolul artistului.“ (293) Dar, trebuie repetat, scrisul nu are finalitate artistică, el doar figurează şi instrumentalizează o tranziţie existenţială.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul