Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre criza etosului şcolar

        Adrian Costache

 Voi  spune mai întâi că însemnările de faţă  mi-au fost provocate de câteva evenimente recente care mi-au amintit cât de important este etosul unei şcoli. Prin definiţie, etosul este  un ansamblu de trăsături specifice unui grup, unei epoci. În cazul celui şcolar, el se referă la  un ansamblu de valori al unei şcoli, recunoscut şi integrat într-o istorie mai veche sau mai nouă, şi care se poate constitui într-un specific cultural, devenind tradiţie. Etosul este, se subînţelege, mai ales caracteristica unor şcoli cu tradiţie şi el se resimte, specific, la nivelul orizontal („atmosfera” şcolii!), prin modul în care serii de elevi comunică între ele, prin calitatea comunicării, dar şi (sau poate mai ales!) prin ceea ce corpul profesoral le propune ca model. Fiindcă este evident că în acest etos nu intră doar elevii, ci şi profesorii lor, cu posibila anecdotică/ mitologie creată în jurul acestora. Evenimente recente mi-au atras însă atenţia că  etosul tinde să devină şi el o simplă formă fără fond, o retorică goală. De altfel, milioane de tineri, serii întregi de elevi, se străduiesc să trăiască fără trecut, etosul ca formă a trecutului devenind în acest caz un lucru inutil. Procente însemnate de elevi termină, de pildă, un liceu fără să fi păşit în muzeul propriei şcoli... În acest context până şi tradiţia reunirii unor serii de absolvenţi după un număr de ani se deteriorează. De curând, la o şcoală cu tradiţie, partea „oficială” a întâlnirii a fost amânată din lipsă de... sonorizare. Dar şi participarea profesorilor a fost nesemnificativă, prezenţi fiind doar cinci dintre cei  aproximativ 10-15 care ar fi putut  veni. Pe de altă parte, interesul seriei pentru partea „cealaltă” (chef, dans) a fost semnificativă, de unde şi organizarea impecabilă, s-a spus, pentru această a doua parte a întâlnirii.
Există, aşadar,  în cadrul „crizei” şcolii de azi, pe care unii o văd ca expresie a unui fenomen de lentă disoluţie instituţională, şi o reală criză a etosului şcolar, şcoli cu ștaif nemaifiind în stare să-şi gestioneze aspecte importante al propriei tradiţii. În aceeaşi măsură şi trecutul ei tinde să fie rescris, „adaptat” prezentului, evocările de orice fel pierzându-şi rolul de odinioară sau transformându-se în chestiuni de un formalism fără egal.
Apar, nu întâmplător, într-un context mai larg, şi fenomene aberante. Într-un colegiu bucureştean de top (dar ce mai înseamnă azi a fi „de top” ?!), monografia nu s-a actualizat de aproape cincizeci de ani. De fapt a existat o încercare de redactare şi actualizare a monografiei, după 1990, dar volumul apărut s-a înscris într-o carte-record a penibilului. Redactată „din porunca” directorului de atunci, ea a devenit un fel de cronică „domnească”. Drept urmare, unele perioade din istoria şcolii (cu alţi directori!)... au dispărut.
Dar, lărgind sfera discuţiei, ce altceva se petrece azi decât o disoluţie a etosului, într-o şcoală în care limbajul „liber” (a se citi vulgar!) a devenit parte naturală dintr-un aşa-zis „etos” ?!... Iar fenomenul e prezent  în toate şcolile româneşti de azi. Adică, se vorbeşte ca la uşa cortului. Fără cenzură,  fără teamă, dar teama nu mai are ce căuta în şcoală, ni se tot spune. Iar fenomenul are performanţele lui. Mi-o spune o „cunoştinţă” care mă avertizează că degeaba voi încerca eu să imaginez toate vulgarităţile pe care ei le debitează la şcoală. „Cunoştinţa” mea e în clasa a VI-a, învaţă la o şcoală aşa-zis bună, nu una de cartier, la o şcoală centrală, dar e şi ea, cunoştinţa, parte din fenomen, iar singura ei şansa este că în familie nu se vorbeşte urât. Dincolo de asta, este evident că sub nicio formă limbajul de azi al elevului nu se poate constitui într-un etos al şcolii din care el face parte.
Ce spun profesorii ? Ridică din umeri cu nonşalanţă şi ne avertizează că în societatea românească şi nu numai (în filme americane, în piese şi spectacole de teatru româneşti, în autobuze etc.) se vorbeşte îngrozitor : urât, vulgar, dintr-o nevoie imperioasă de a se elibera continuu de orice fel de coduri. Şi de a formula „dejecţii lingvistice”. În acelaşi timp, aproape nimeni din cei chemaţi nu pare a face ceva pentru a stopa acest factor de degradare a şcolii, a mass-media, a străzii. De altfel, invit și provoc pe oricine se lasă provocat să-mi relateze un singur caz dintr-o şcoală în care un elev a fost sancţionat pentru vulgaritatea limbajului. Poate de aceea nu există  nicio soluţie pentru acei părinţi (mulţi, puţini, habar nu am câţi mai sunt!) care ar vrea o şcoală civilizată în care copilul lor să nu se simtă agresat din pricina vulgarităţii limbajului.
 Cam aşa stau lucrurile şi în privinţa violenţei, dar aici am senzaţia că generalizarea nu s-a produs încă. Cazuri mai mult sau mai puţin recente de violenţă au evidenţiat însă alte laturi, surprinzătoare. Au apărut: violenţa cinică, violenţa programată, intenţionată, violenţa demonstrativă, violenţa gratuită etc. Sunt caracteristici care subliniază faptul că fenomenul nu mai este un „accident”, generat de pulsiuni adolescentine, ci tinde să devină un fenomen asumat, ceea ce ne duce cu gândul la constituirea unei „culturi” a violenţei...
 Toate acestea amintesc de o stare de superficialitate generalizată, sindromul şcolii de azi,  care caracterizează, într-un  scenariu moderat, starea de fapt. Derapajele generaţiei tinere se realizează tocmai sub semnul unei asemenea stări, adică al ignoranţei în ceea ce priveşte semnificaţia socială şi morală a propriilor acte, al etosului: cei în cauză nu mai au noţiuni elementare de morală, ei sunt cu totul incapabili să recepteze şi să-şi trăiască existenţa sub semnul unor coduri pozitive, ca să nu mai vorbim de valori. Şi dacă în unele cazuri şcoala nu poate face prea mult din motive care ţin de factorii sociali, în altele însă „vinovăţia” şcolii  este imensă. Cedarea continuă în faţa facilului, a dezordinii, promovarea ostentativă a unui individualism feroce în dauna armoniei, responsabilităţii şi a educaţiei pentru comunitate, cultul aberant al diversităţii, realitatea unui spaţiu social confuz, transplantat în  şcoală, toate acestea fac parte din „vinovăţiile” şcolii de azi şi nimeni nu le va putea scuza vreodată.
 
P.S. Din etosul şcolii face parte, evident, şi uniforma (oricât s-ar scandaliza „democraţii” de toate culorile!).


  

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul