Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

America sans rivages

        Dan Stanca

Am văzut „Thelma şi Louise” de vreo cinci ori. După prima vizionare nu ştiu de ce am avut nevoie să-l mai văd o dată. Şi încă o dată. Şi tot aşa. Or fi fost de vină şi actriţele frumoase dintre care Susan Sarandone este una din favoritele mele, alături, desigur, de Jessica Lange, dar există în film un fir de nebunie pe care, de ce să nu recunosc, l-am simţit prima dată pe limbă şi în viscere în 1978, când la Cinemateca de la Union, alături de actualul părinte Daniel de la Salonic, am văzut „Savage Messiah”, pelicula lui Ken Russel, cu Scott Anthony în rolul principal.
După a treia vizionare am aflat că regizorul este Riddley Scott, celebru pentru primul episod din „Alien”, dar mai ales pentru ecranizarea romanului SF al nu mai puţin faimosului Philip K. Dick, „Why do androids dream of electric sheep?”, tradus şi în româneşte la Nemira sub titlul „Vânătorul de recompense”. De ce aşadar am fost magnetizat de pelicula aceasta care, dacă e să fim foarte severi, şi parcă-l simt pe regretatul Alex Leo Şerban cum mă urechează pentru entuziasmul meu deplasat, nu e chiar o capodoperă ? Filmul a fost lansat în 1991 într-o perioadă foarte fierbinte pentru întreaga Europă. Este anul când URSS a fost desfiinţată, când Mişa limonadă a fost dat jos de pe tron de Boris vodcarul, când, se poate spune, a fost redactat şi pus în aplicare actul de deces al comunismului. Filmul lui Riddley Scott este o excepţională pledoarie pentru libertate, aşa cum a fost aceasta întotdeauna înţeleasă peste ocean. Dacă facem legătura cu ce se întâmpla atunci în Europa, nu putem să nu atragem atenţia asupra unei coincidenţe mai mult decât semnificative. Libertatea nu mai cunoştea zăgazuri şi toată politica dusă de Reagan împotriva „imperiului răului” culegea roadele supreme. Era vorba de o libertate dezlănţuită şi neţărmurită care punea în evidenţă personalitatea Americii. Zeiţa libertăţii a prins cu adevărat viaţă şi mai că nu avea mult ca să coboare de pe piedestal şi, udată de apele oceanului, să se plimbe de capul ei prin New York. Dar pe de altă parte a mai fost ceva. Filmul, fără a fi deloc didactic, ne atrage atenţia şi asupra efectelor nocive pe care tot libertatea le poate genera. Aici de fapt este vraja şi poate şi damnarea Americii.
Ştim din marile romane europene că, dacă omul nu are credinţă, îşi poate permite orice. Nu se mai înfrânează, nu-şi mai pune nici o stavilă, nu mai ascultă de nimeni. O lume „out of joints” este de fapt libertatea însăşi ieşită din ţâţâni. Filmul lui Riddley Scott tocmai despre aşa ceva vorbeşte. Dar dincoace de consecinţele întunecate ale unei asemenea stări de spirit este şi sălbăticia pură, care-i transformă pe oameni în nişte jivine primordiale. Aici este America lui Tom Wolfe din „Look homeward angel”, a lui Kerouac din „On the road”, este picarescul frust, fără picanterii, este şi Faulkner care nu a plecat niciodată de acasă, dar a făcut din teritoriul personal o lume a marilor instincte. Nu ştiu în ce măsură noi ne putem recunoaşte. Poate de aceea m-a şi fascinat filmul. Transmitea un mesaj spre care, oricât m-aş fi întins, nu aş fi ajuns. Libertatea, aşa cum este propusă aici, se află mai presus de viaţă. Şi tinerii în decembrie 1989  scandau: „Vom muri şi vom fi liberi”, dar atunci era cu totul altceva. Filmul arată două femei care duc până la capăt ideologia lui „woman’s lib”. Emanciparea, odată ce ai gustat din bucatele ei, este irezistibilă. Aşa sunt Thelma şi Louise. Poate simbolizează chiar destinul unei Americi sans rivages, şi deci sinucigaşe. Cartea lui Roger Garaudy „Pour un realisme sans rivages” este interesantă tocmai din acest punct de vedere. Ştim că autorul a trecut prin toate, a fost şi conservator, şi comunist, şi catolic, şi, dacă nu mă înşel, musulman. Le-a luat pe toate la rând, experiindu-le - ca să folosesc un barbarism - şi, evident, să nu înţeleagă nimic din nimic. Aici însă în film, neţărmurirea nu este gratuită. Are până la urmă şi o componentă dostoievskiană. Înapoi nu mă mai întorc, nu am nevoie de o judecată a oamenilor civilizaţi, atunci mă arunc înainte, headlong, nimic nu mă opreşte să-mi iau viaţa. Aceasta este ideologia libertăţii totale. Femeile din film procedează astfel şi au desenat pe chip zâmbetul biruinţei. Plonjonul maşinii în prăpastie este încărcat de mânia şi inocenţa tuturor insurgenţelor din lume. Să te mai gândeşti la ce va fi „după”, chiar că nu are rost. Ajung doamnele noastre în iad? Lăsaţi-mă să râd în hohote! Libertatea de acest tip are însuşirea de-a rade orice ezitare, orice reflecţie, orice tresărire religioasă. Thelma şi Louise întruchipează o întreagă civilizaţie a consumului şi a benchetuirii, după care, într-adevăr, poate veni potopul! Culmea că personajul cu un licăr de credinţă în suflet este poliţistul interpretat de Harvey Keitel, teribil şi în „Cazul Furtwangler”, pelicula lui Istvan Szabo, în rolul procurorului american, care fuge disperat după ele pentru a le opri de la sinucidere. Dar el nu înţelege, nici nu are cum, iraţionalul. Ziua niciodată nu a putut să înţeleagă noaptea şi tot ce e diurn şchioapătă în faţa puterilor hrănite la adăpostul beznei. Poate acum vă lămuriţi de ce am văzut de cinci ori filmul. Am încercat la rândul meu să înţeleg iraţionalul şi ceva-ceva tot s-a prins de mine. M-am pus în pielea acelora care sunt în faţa limitei. Am vrut să dau la o parte toată butaforia, să dau de pământ cu teoria şi cu livrescul şi să văd ce aş face pus în situaţia de-a alege între o viaţă conformistă şi o libertate radicală. Dacă aş fi fost în locul Louisei la volanul maşinii, cum aş fi procedat? Aş fi ascultat propunerea Thelmei interpretată, am uitat să spun, de Geena Davis? Sau i-aş fi spus “Baby, trezeşte-te! Beţia a luat sfârşit.” ?
Diferenţa dintre cei care se trezesc şi cei care vor să ducă beţia până la capăt nu-şi are totuşi originea în credinţă. Diferenţa e dată de firul de nebunie  pe care cei puţini îl sacralizează iar cei mulţi îl... persiflează. Firul acesta e fitilul care aprinde la urmă butoiul cu pulbere. Carcasele se fac ţăndări.  Sans rivages...



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul