Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Faultul bine făcut

        Gelu Negrea

 ...Şi a fost ziua a treia din cele zece pe care le avem de îndurat per total în grupa noastră de calificare pentru Mondialul rusesc din 2018. (Aici ar fi un minunat moment, dar nu de Caragiale, ci de speculat în ideea că a 21-a ediţie a confruntării supreme din istoria fotbalului planetar şi prima organizată în Europa de Est coincide tulburător cu un secol de existenţă tot atâta de istorică a naţiunii române unite şi reîntregite. Ce-are a face una cu alta? Acum nu pare să aibă, într-adevăr, dar nu se ştie cum se vor vedea lucrurile şi evenimentele peste doi ani. Oleacă de procrastinare în a vă pronunţa, rogu-vă…). Până una-alta să ne returnăm la Christoph Daum şi-a lui ceată care n-au făcut-o lată, dar nici în vreo paranghelie sărbătorească nu ne-au azvârlit după primele trei meciuri sfios-autumnale disputate, din întâmplare, în compania celor mai slab cotate formaţii din grupă. După părerea mea unanimă, nici privite separat, nici luate împreună ele nu dovedesc mai nimic. Şi iată, în ordine cronologică, de ce.
 Partida cu Muntenegru a fost considerată, la vremea ei, un semieşec din două motive bine cuvântate în presa autohtonă de profil: 1. S-a jucat at home şi 2. Fotbaliştii ex-iugoslavi nu rupseseră vreodată gura nici unui târg fotbalistic mai de Doamne-ajută. S-a ocolit cu delicateţe stupidă sau nu s-a insistat cât trebuia pe ratarea penaltyului din ultimele secunde ale prelungirilor de către un băiat alintat Nicuşor (Stanciu), infatuat cât cuprinde, care, deşi dotat cu un talent de calibru mediu, se crede (inclusiv graţie incompetenţei crase a unor jurnalişti entuziaşti) un fel de Gică Hagi la pătrat. Pentru binele lui, îl anunţăm pe această cale că, deocamdată, nu e nici măcar rădăcina pătrată (sau, mai pe înţelesul lui, radical de ordinul doi) din celesta înzestare sportivă a machedonului. Cât priveşte ziariştii care îl consolau de zor, în loc să-l facă arşice fiindcă grandomania lui timpurie şi nejustificată ne privase de două puncte în clasament, ei sunt fie aceiaşi, fie urmaşii celor care reacţionaseră la fel de tâmp când, la Europeanul din 2008, Adrian Mutu a irosit şi el cu măiestrie un penalty. (Măcar, briliantul de Mutu nu s-a trezit la rugby şi a nimerit, de bine, de rău, cadrul porţii lui Buffon!...).
 În fine, subtil-prohoditul egal cu băieţii din Muntenegru se cuvine oarece reevaluat după victoria lor la Copenhaga.
 Nici excesiv elogiatul 5 – 0 din Armenia nu mi se pare edificator pentru vreuna dintre echipe. Gazdele pot invoca ghinionul de a fi început meciul de la 0 – 1 şi de a-l fi continuat, mai bine de 90 de minute, în inferioritate numerică. Ghinionul lor a fost şansa României care a surclasat o formaţie debusolată, fără moral şi fără prinţip. Care, însă, atenţie: a pierdut în minutul 95 în Polonia (Lewandowski să trăiască!), ţara creditată generos de toată lumea cu cele mai solide temeiuri de adjudecare a locului întâi în grupă. Rezultatul din Armenia – inclusiv scorul acesta pe care începuserăm să-l uităm – pare a veni din alte vremuri competiţionale, când adversari ca asemenea selecţionate euro-asiatice ori ca felurite outsidere înduioşătoare numite Albania, Feroe, Finlanda, Luxemburg ş.a. reprezentau, pentru golaverajul Naţionalei României, adevărate binefaceri. O tempora!...
 Şi iată-ne ajunşi la a treia zi a campaniei de calificare cu azimut Moscova: jocul cu Kazahstanul. Joc e un fel de a spune: mai curând bătaie de joc. Cât de bătaie, poate fi întrebat Dragoş Grigore şi nu numai el. Toţi componenţii echipei noastre (inclusiv Tătăruşanu care a fost făcut elice în aşa-zisul spaţiu de protecţie al portarului), au simţit pe pielea, membrele, fizionomia obrazului şi alte segmente anatomice ce-i aceea cotonogeală profesionistă într-o ţară şi-ntr-o seară menite să te facă să înţelegi ce înseamnă să n-ai noroc pe lume. Supăraţi pe viaţa care le rezervase, cu cîteva zile în urmă, un eşec usturător în Muntenegru, kazahii s-au chitit, umăr lângă umăr şi crampon lângă crampon, să semneze, pe oase tricolore, o declaraţie de război fotbalului, oriunde s-ar afla. Acuma, nu zic eu că el (fotbalul, adică) s-ar fi înghesuit fără milă prin tabăra noastră, dar preţ de vreo trei penaltyuri parcă tot s-a rătăcit pe-acolo. Noroc (despre norocul gazdelor vorbesc...) că un cetăţean, recrutat de pe la celălalt capăt al continentului, din ţara campioanei europene, Portugalia, şi pedepsit pentru cine ştie ce culpe de neiertat să mimeze prestaţia unui arbitru de fotbal şi-a făcut datoria cu vârful bocancului kazah îndesat pe tibie sau peroneu românesc, refuzând să vadă la mai mult de un metru distanţă faulturi bine făcute, din seria „cu fulgi cu tot”, marca „arde-l, bă, până nu trece, dă-i să-l pupe mă-sa rece!”, precum şi alte gâlcevi ale gazdelor cu litera şi spiritul regulamentului. Dacă mai adăugăm şi un gazon sintetic pe care echipa a doua de la divizionara D Avântul Sascut ar fi acceptat să-l folosească exclusiv în scop suicidar, un Nicuşor Stanciu care a refuzat pudibond orice contact cu mingea şi un Adi Popa care ba pricepe, ba nu pricepe, de ce se află pe teren (la Astana a fost în zi de nu) vom avea imaginea sumară a unei întâmplări cu diafan aer de coşmar şi cu destinaţie unică: uitarea. Ceea ce vă dorim măcar dumneavoastră, fiindcă mie, unul, îmi va fi imposibil. Şi nu din motive fotbalistice, ci mai degrabă, adiacente fenomenului. Să mă explic.
 Pe principiul „o nenorocire nu vine niciodată singură”, a doua zi după eveniment, am asistat la o scenă absolut halucinantă. Pe canalul DigiSport 1, un moderator – al cărui nume îl ocolesc fiindcă nu e nici pe departe cel mai rău dintre toţi cei care ne asaltează timpanele cu aberaţii – dădea o reprezentaţie incredibilă, dar adevărată. Indignat-puşcă de ce se petrecuse în Kazahstan, omul o lăsase dracului de deontologie şi, cu mânecile suflecate pân-la brâu, prinsese să-şi dăscălească scrâşnind tovarăşii de platou şi pe telespecatori, luminându-i cum trebuiau să se comporte şi ce trebuiau să facă echipierii Naţionalei noastre pentru a-i fi învins pe rupătorii de tendoane din trupa adversă. Dacă n-aţi văzut emisiunea, vă întreb: care credeţi că era soluţia propusă de personaj? Răspuns greşit, oricare ar fi el. Mâniosul moderator (ştiu, e o contradicţie în termeni, dar găsiţi voi o formulare mai deşteaptă!) preconiza un crâncen şi plin de sportivitate „ba, pe-a mă-tii!”, materializat în faulturi la fel de devastatoare ca ale lor (sau chiar şi mai şi, dacă se putea) şi într-un joc la fel de murdar ca ei (vezi mai sus). Jenați, invitaţii emisiunii (foşti fotbalişti), încercau să-i tempereze iureşul belicos şi să devieze discuţia pe o pantă cât de cât acceptabilă, dar insul era dezlănţuit şi-o ţinea pe-a lui: trebuia să ne dezbrăcăm de caracter, să le dăm şi noi la gioale şi să le sucim gâtul – pe scurt, să-i spargem pe infami, că asta e legea sportului – dă el, dau şi eu, că decât să plângă mama, mai bine să plângă doamna de maică-sa. Păi, nu?
 Am mai auzit comentatori care se extaziau prosteşte şi anti-fair play la aşa-zise faulturi tactice, dar îndemnuri făţişe la violenţă şi cruzime nu credeam să-nvăț a privi vreodată pe un ecran TV. Am fost un pesimist.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul