Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre Scrisoarea IV

        Alex. Ștefănescu


Eminescu a numit cele cinci lungi poeme eseistice ale sale, toate discursive și digresive, Scrisori. Le-a numit însă și Satire (era o modă franțuzească în epocă; Grigore Alexandrescu a rămas în istoria literaturii cu Satiră duhului meu). Dacă adoptăm termenul, putem considera Scrisoarea IV  − o satiră a modului cum era trăită dragostea în societatea românească din a doua jumătate a secolului nouăsprezece. Din punctul de vedere al poetului, ceea ce înțelegeau contemporanii săi prin dragoste era de fapt o caricatură de dragoste.
Eminescu începe prin a descrie o scenă de dragoste sublimă petrecută în trecutul îndepărtat ca termen de comparație pentru ceea ce se întâmpla în vremea lui. Înainte de a-i aduce în prim-plan pe protagoniști, ne oferă o panoramă a peisajului:
„Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,/ Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;/ Se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi,/ Dând atâta întunerec rotitorului talaz.”
Trebuie să ne oprim o clipă din transcrierea citatului pentru a admira arta lui Eminescu de a accede la grandoare fără grandilocvență. Un rol important joacă aici aparent insignifiantul verb „a sta”, valorificat de poet cu un instinct artistic sigur. Esența existenței castelului este faptul că stă, că nu se clintește, că rămâne mereu în același loc, pe malul lacului, ca parte constitutivă a priveliștii. Ca o certificare a acestei imobilități pline de măreție este menționată umbra lui care doarme de veacuri în adâncul apei clare. O umbră care, așa lipsită de greutate cum este, nu se mișcă totuși niciodată dă o și mai tulburătoare sugestie de încremenire și de intangibilitate.
Banalul adjectiv pronominal nehotărât atâta este și el exploatat ingenios. În construcția atâta întuneric el schimbă calitatea întunericului, îl face mai dens, iar prin aceasta evocă, în mod surprinzător, masivitatea castelului. Fără îndoială că un castel cu ziduri subțiri ar proiecta pe „rotitorul talaz” tot atâta întuneric ca unul cu ziduri groase. Dar emoția estetică are o logică a ei, alta decât logica propriu-zisă, astfel încât un întuneric greu, compact ne face să ne gândim neapărat, oricâtă fizică am cunoaște, la un edificiu de o greutate colosală, impenetrabil.
Să continuăm transcrierea citatului:
„Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur' numa/ Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma./ Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte,
Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte,/ Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară,/ Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară./ Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii,/ Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei,/ Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie/ Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie./ Papura se mişcă-n freamăt de al undelor cutrier,/ Iar în iarba înflorită, somnoros suspin-un grier.../ E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul...”
Castelul și împrejurimile sunt vizualizate cu atâta precizie încât, după lectura versurilor, rămâi cu impresia că ai văzut o secvență de film, nu că ai citit un fragment de poezie. Poetul alege inspirat exact acele elemente care evocă grandoarea castelului și farmecul nopții de vară. Din întregul castel remarcă perdelele care „scânteie brumate” după geamuri, ascunzând ceea ce se petrece în interior și mărind misterul edificiului. Din vastul peisaj reține numai acele contururi pe care le face vizibile Luna pe măsură ce urcă pe cer. Din vietățile încă active noaptea aduce în prim-plan lebedele, cu grația lor de ființe nepământești.
Remarcabil este și erotismul difuz din atmosferă (parcă ne aflăm în piesa lui Shakespeare, Visul unei nopți de vară): „Iar în iarba înflorită, somnoros suspin-un grier.../ E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul...”
Eminescu folosește într-un mod ingenios cuvântul de origine slavă „zvon”, exploatându-i expresivitatea latentă. E atât de dulce zvonul, adică e atât de dulce chemarea fără adresă precisă care plutește în aer. Numai Mihail Sadoveanu va mai asocia „zvon” cu „dulce”: „zvonul cel dulce al paserilor”. Omițând  să precizeze natura zvonului (ciripitul de păsări) Eminescu creează impresia că ispita și promisiunea vin de peste tot, ca un efluviu amețitor. Nu întâmplător, până și greierele suspină somnoros (lasciv) în iarba înflorită.
*
După această panoramare a peisajului, aparatul de filmat se oprește asupra „cavalerului” venit la castel să-i facă o serenadă iubitei, sub balconul ei. Este un moment riscant pentru comunicarea cu cititorul român de azi, în mintea căruia un balcon are alte conotații decât cele trubadurești-sentimentale. Este încă prezent în memoria noastră colectivă balconul de la care s-a adresat pentru ultima oară mulțimii Nicolae Ceaușescu, înainte de a urca pe acoperișul sediului CC al PCR și a pleca în grabă cu un helicopter. Ca și balconul de la care, după numai o jumătate de an, au vorbit în fața a sute de mii de demonstranți Marian Munteanu și alți oameni clarvăzători, denunțând instalarea la putere a unui nou Nicolae Ceaușescu, cu o personalitate ceva mai ștearsă.
Cuvântul „balcon” evocă și blocurile de locuințe, concepute ca niște crescătorii de animale, care au invadat orașele României în timpul comunismului. Era greu, pe vremea aceea, să faci o serenadă iubitei, sub zecile de balcoane de pe fațada unui bloc. Ar fi ieșit să-ți zâmbească simultan numeroase femei, dând la o parte rufele puse la uscat. Ideea însăși de serenadă era căzută în desuetudine. Mai apărea doar în unele cântece de petrecere, care aveau drept topos mahalaua tradițională:
„Sub balcon eu ți-am cântat o serenadă/ Ca pe vremuri visătorii trubaduri/ Sus pe cer se-oprise luna să mă vadă/ Cum cântam de dragul dulcii tale guri.”
Cititorul român de azi trebuie deci să ignore toate aceste amintiri pe care i le oferă istoria recentă și să facă un efort de imaginație ca să-și reprezinte situația descrisă de Eminescu:
„Singur numai cavalerul suspinând privea balconul/ Ce-ncărcat era de frunze, de îi spânzur' prin ostreţe,/ Roze roşie de Şiras şi liane-n fel de feţe.”
Îl ajută, poate, unele filme de epocă. Sau, cine știe, scena cu balconul din Romeo și Julieta (deși în piesa lui Shakespeare nu e vorba de o serenadă).
Ce sunt rozele de Șiras? În poezia persană sunt cântate grădinile de trandafiri cu miresme îmbătătoare din Shiraz (oraș din sud-vestul Iranului, în care se află azi mormintele poeților Hafiz și Saadi). Rozele de Șiras din Scrisoarea IV sunt fără îndoială rozele de Shiraz. Tocmai până în Iran a trebuit să meargă cu gândul Mihai Eminescu pentru a aduce trandafirii de care avea nevoie pentru împodobirea balconului din poezia sa. Cu un excepțional simț al concreteții, el ne face să vedem cum atârnă trandafirii și lianele printre vergelele care susțin balustrada balconului. Această luxurianță vegetală contribuie și ea la crearea atmosferei de erotism în care cavalerul își face auzit cântecul de ademenire:
„«O arată-mi-te iară-n haină lungă de mătasă,/ Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,/ Te-aş privi o viaţă-ntreagă în cununa ta de raze,/ Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează.// Vino! Joacă-te cu mine... cu norocul meu... mi-aruncă/ De la sânul tău cel dulce floarea veştedă de luncă,/ Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă.../ Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă./ Ori în umbra parfumată a buduarului să vin,/ Să mă-mbete acel miros de la pânzele de in;/ Cupido, un paj şăgalnic, va ascunde cu-a lui mână,/ Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpână!»”
Acest discurs amoros se distinge, printre alte discursuri similare din opera eminesciană, prin senzualitatea lui orientală. Portretul propriu-zis al femeii iubite încă este angelic:
„Te-aş privi o viaţă-ntreagă în cununa ta de raze”...
Dar propunerile pe care i le face adoratorul ei sunt de o lascivitate rafinată (presupunând o amânare a plăcerii):
„Vino! Joacă-te cu mine...”;
„mi-aruncă/ De la sânul tău cel dulce floarea veștedă de luncă”;
„Ori în umbra parfumată a buduarului să vin”...
O floare care a stat mult timp, până s-a veștejit, la sânul iubitei, și care se desprinde și cade lent pe corzile ghitarei – iată o contopire simbolică a două intimități, o împreunare stilizată (și perversă) a femeii și bărbatului. Mai că nu ne vine să credem că găsim, la Eminescu, asemenea versuri încărcate de o voluptate dogoritoare, prefigurare a sexualității.
  Prin cântecul său, cavalerul o înfășoară pe iubită „în zale gasteropodale” (urmând parcă instrucțiunile unui alt poet român, Ion Barbu, din secolul douăzeci: „Uite o fată,/ Lunecă o dată,/ Lunecă de două/ Ori până la nouă,/ Până o-nfăşori/ 
În fiori uşori,/ Până-o torci în zale/ Gasteropodale.”). El își încheie discursul de seducere a femeii cu două versuri în care își imaginează, optimist, ce se va întâmpla dacă va fi acceptat în buduar:
„Cupido, un paj şăgalnic, va ascunde cu-a lui mână,/ Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpână!”
Serenada are în cele din urmă efect:
„Şi uscat foşni mătasa pe podele, între glastre,/ Între rozele de Şiras şi lianele albastre;/ Dintre flori copila râde şi se-nclină peste gratii −/ Ca un chip uşor de înger e-arătarea adoratei −/ Din balcon i-aruncă-o roză şi cu mânile la gură,/ Pare că îl dojeneşte când şopteşte cu căldură;/ Apoi iar dispare-n luntru... auzi pasuri ce coboară...”
Cavalerul este invitat nu în buduar, ci la o plimbare cu barca pe mare, ceea ce este mai romantic și mai ...productiv pentru poezie, dându-i lui Eminescu ocazia să se desfășoare ca exeget al iubirii. După primirea de către femeie a musafirului nocturn în dormitor și stingerea lămpii,  poetul n-ar mai fi avut nimic de descris și ar fi trebuit să se îndepărteze în vârful picioarelor. Cu cei doi instalați însă în „Luntrea cu-ale ei vintrele spânzurate de catarg”; Eminescu se poate lansa în descrieri de o frumusețe fără seamăn. 
*
Lui Eminescu îi reușește întotdeauna descrierea peisajului nocturn. Prin mijloace nemaifolosite de alții înaintea lui, ne face să vedem totul, ca și cum am fi acolo, și ne face să-l vedem în același timp pe el însuși cuprins de beatitudinea contemplării. Citind următoarele patru versuri nu știm ce să admirăm mai mult: priveliștea misterioasă, plină de măreție, sau privirea poetului, care nu se mai satură să înregistreze splendoarea nopții:
„Luna... luna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălaie/ Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie,/ Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o aşterne/ Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne”.
Remarcăm, ca de obicei, concretețea sublimului. Alți poeți din secolul nouăsprezece își fac iluzia că reconstituie sublimul folosind superlative și interjecții. Eminescu acționează ca un inginer al frumuseții, explicând fabricarea sublimului în natură. Cum anume durează luna o cărare de văpaie pe suprafața mării? „Ca pe-o repede-nmiire de mici unde o așterne”.
Ne vine în minte Leonardo da Vinci, care folosea în mod firesc știința (matematica, geometria, anatomia) pentru înțelegerea și reconstruirea armoniei lumii în laboratorul său de artist. În mod similar, privirea de visător a lui Eminescu datorează mult educației sale științifice. În descrierea peisajului nocturn din Scrisoarea IV, poetul explică și iluzia optică pe care o creează ridicarea lunii pe cer:
„Şi cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte,/ Cu-atât valurile apei, cu-atât ţărmul parcă creşte./ Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape/
Dimpreună cu al lunei disc, stăpânitor de ape.”
În esența ei, poezia lui Eminescu este una explicativă, nu exclamativă. Numai la Shakespeare mai găsim o asemenea capacitate de înțelegere a lumii. Eminescu înțelege, printre altele, că în dragoste există o umilință care nu umilește. Nu este numai punctul de vedere al unui romantic, adept al unei iubiri absolute, duse până la autodesființare, ci și de acela al unui psiholog, care interpretează renunțarea fiecărui îndrăgostit la sine ca pe o formă de contopire cu celălalt și de servire a unei cauze mai înalte decât aceea a eului (această cauză poate fi, ca la toți oamenii, crearea unei noi ființe sau, ca numai la unii oameni, trăirea a ceva foarte înalt). Această ardoare a dăruirii – umilință care nu umilește − este ceea ce răzbate din cuvintele spuse de castelana aflată în luntre, pe mare, cu artistul care îi făcuse cu puțină vreme înainte o serenadă sub balcon:
„− Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă,/ Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă./ Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri,/ De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;/ Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i,/ Cu-a lui umed-adâncime toată mintea mea o mistui.../
Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi,/ Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi,/ Aş orbi privind într-înşii... O, ascultă numa-ncoace,/
Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!/ Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre/ Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre/ Şi luceferii ce tremur-aşa reci prin negre cetini,/ Tot pământul, lacul, cerul... toate, toate ni-s prietini.../ Ai putea să lepezi cârma şi lopeţile să lepezi,/ După propria lor voie să ne ducă unde repezi,/ Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte,/ Pretutindeni fericire... de-i viaţă, de e moarte».”
Butonul intensității trăirii este dat la maximum. Frumusețea de vis a nopții de vară, lascivitatea fastuoasă a naturii, farmecul plimbării cu barca pe mare, sub luna care proiectează pe apă o dâră de lumină, solemnitatea aristocratică a gesticulației celor doi îndrăgostiți,  totul contribuie la idealizarea întâlnirii amoroase. O femeie mai precaută aflată în situația eroinei lui Eminescu ar remarca fără îndoială excesul de regie și s-ar întreba dacă nu cumva bărbatul cu ghitara a complotat cu luna, trandafirii și marea ca să o cucerească
*
Bărbatul cu ghitara nu este însă decât un figurant folosit de Eminescu într-o demonstrație. Poetul a recurs la grandioasa punere în scenă cu un scop: să ofere un termen de comparație strivitor pentru modul cum se practică dragostea în vremea lui. După ce îi transportă pe cititori într-un altădată fabulos (ca și în Epigonii), el îi trezește brutal la stilul de viață lipsit de poezie al contemporanilor.
„Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi,/ Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s-o desmierzi,/ După gât să-i aşezi braţul, gură-n gură, piept la piept,/ S-o întrebi numai cu ochii: Mă iubeşti tu? Spune drept!/ Aşi! abia ţi-ai întins mâna, sare ivărul la uşă,/ E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o mătuşă.../
Iute capul într-o parte şi te uiţi în jos smerit.../ Oare nu-i în lumea asta vr'un ungher pentru iubit?/ Şi ca mumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni,/ Tu cu mânile-ncleştate, mai cu degetele depeni,/ Mai suceşti vre o ţigară, numeri fire de musteţi/ Şi-n probleme culinare te încerci a fi isteţ.”
Acest tablou de familie, cu vârstnici indiscreți și prozaici, care îi spionează pe tinerii îndrăgostiți, gândindu-se, fără îndoială, la instituționalizarea iubirii lor, este caricatural-pitoresc. Visătorul Eminescu are în mod surprinzător, cum am mai putut observa, un dezvoltat simț al comediei umane. El șarjează atitudinile personajelor ca să le evidențieze grotescul (altfel invizibil, întrucât a intrat de multă vreme în firescul vieții de fiecare zi):
 „Şi ca mumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni”...
Un mod subtil de a persifla moravurile lumii din vremea lui îl constituie păstrarea aceleiași prozodii – cu versuri care cad în falduri grele și rime rare, adevărate nestemate lexicale – în scrierea secvenței cu caracter de pamflet. În felul acesta, pentru cititor se păstrează amintirea scenelor de dragoste sublime descrise anterior, chiar în timp ce ia act de meschinăria noului mod de trăi iubirea . Este ca și cum ar intra într-o cârciumă cu cheflii gălăgioși după ce tocmai a ieșit de la un concert și încă i-ar răsuna în minte muzica lui Beethoven.
Din această confruntare cu trecutul, prezentul iese învins și compromis, fără drept de apel.
Dar comparația între cele două moduri de a iubi este tendențioasă și inechitabilă. Cum să compari ce se întâmplă sub balconul unui castel cu viața dintr-o familie burgheză? Cum să pui față în față o întâlnire nocturnă între îndrăgostiți cu una diurnă? Și mai ales cum să raportezi prezentul cunoscut dintr-o experiență directă la trecutul reconstituit cu ajutorul fanteziei și visului?
Eminescu admite că îndrăgostiți romantici ca aceia evocați de el sunt neverosimili și că ar fi putut exista doar cu secole în urmă și în țări îndepărtate:
„Unde ai văzut vr'odată aste ţări necunoscute?/ Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute?”
Din Decameronul lui Giovanni Boccaccio (1313−1375) sau din Poveștile din Canterbury ale lui Geoffrey Chaucer (1343−1400), rezultă însă că și în alte țări și în alte vremuri (chiar și la o mie patru sute!) dragostea avea și ceva lumesc, presupunând infidelități, rubedenii indiscrete și discuții convenționale.
Ca și cum ar urma această logică, Eminescu renunță de la un moment dat la compararea prezentului cu trecutul și se lansează într-o diatribă împotriva dragostei în sine. El dezvoltă, într-un discurs vehement, o idee filosofică profundă, aceea că, în dragoste, nu este vorba de conștiință și alegere, că instinctul sexual îi pune în mișcare pe oameni, în maniera în care un păpușar însuflețește păpușile. Că ei nu se îndrăgostesc, ci dau curs unei porniri pe care n-o înțeleg și căreia nu i se pot opune:
„Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van/ Ce le-abate şi la pasări de vreo două ori pe an?/ Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră − el trăieşte,/ El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el şopteşte,/ Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg,/ Vecinic este numai râul: râul este Demiurg./ Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni!/ Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?/ 
Nu vedeţi c-acea iubire serv' o cauză din natură?/ Că e leagăn unor vieţe ce seminţe sunt de ură?”
Merită admirată retorica infailibilă de care se folosește poetul (ar fi putut fi, fără îndoială, un bun avocat; a și fost de altfel – în publicistică – un avocat al poporului său). Dar reacția de dezgust provocată de descoperirea cauzei secrete a iubirii („o cauză din natură”) este a unui... adolescent. Eminescu se indignează ca și cum ar fi descoperit o mistificare în frumusețea dragostei. O dezamăgire similară trăiesc elevii de liceu când li se vorbește despre ovare, testicule și spermatozoizi. O deplină maturitate intelectuală presupune, dimpotrivă, entuziasmul față de aceste dezvăluiri care completează imaginea dragostei și îi conferă dramatism; poetul, matur înaintea altora din generația lui în multe alte privințe, rămâne până la sfârșitul vieții imatur în înțelegerea dragostei.
De la oroarea provocată de fiziologia dragostei și până la misoginism nu e decât un pas, pe care Eminescu îl și face de multe ori. El idolatrizează femeia și tot el o persiflează violent, retrăgându-i instantaneu complimentele exorbitante. Portretul generic al femeii devine portretul unei femei frivole, mereu disponibile, cu o inteligență minimă  (ca aceea a blondelor din bancurile cu blonde de azi).
„Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii,/ Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii?/ Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse,/ Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse/ Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară,/ Cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară?/ S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii,/ Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii?/ Când încheie cu-o privire amoroasele-nţelegeri,/ Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri?/ Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil/ Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui April?”
Versurile eminesciene de acest fel au fost reproduse sau imitate de-a lungul timpului de mulți bărbați complexați, dornici să găsească o justificare a insuccesului lor în dragoste. Eminescu nu era nici pe departe complexat. El avea  în minte o imagine ideală a femeii și se mira că realitatea o contrazice. Este o greșeală de evaluare care se face în mod curent. Dacă spunem că un măr este imperfect raportat la o sferă facem exact această greșeală. De fapt, sfera este imperfectă în raport cu mărul, pentru că nu-i înregistrează individualitatea (neregularitatea, complexitatea, autenticitatea).
Sesizând imaturitatea poetului în reprezentarea femeii, nu se poate totuși să nu remarcăm imaginația lui satirică. Personajele și scenele descrise de Eminescu  (din perspectiva cuiva care rătăcește pe străzi și privește prin ferestre) sunt expresive și compun un spectacol vivant al vieții de salon din epocă:
„Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară,/ Cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară?/ S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii,/ Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii?”
În fața acestui spectacol al frivolității, poetul se retrage din prezumtiva competiție cu alți bărbați în nepăsarea lui dintotdeauna: „e același cântec vechi/ Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi”...
Liniștea care sună... Nu e doar un mod paradoxal de a sugera liniștea (găsim și la alți autori ideea de liniște asurzitoare), ci și o primă semnalare a dereglării mașinăriei gândirii. Eminescu include pentru prima dată în portretul lui nebunia:
 „P-ici, pe colo mai străbate, câte-o rază mai curată/ Dintr'un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată./ Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună,/ 
Se împing tumultuoase şi sălbatece pe strună,/ Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,/ Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit.../ Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?/ Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!”
„Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit”; „Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?” – este zguduitoare această reprezentare a unei minți în dezagregare. Eminescu pune în directă legătură dezamăgirea pe care i-a provocat-o dragostea cu prăbușirea lucidității lui. Este o declarație melodramatică, nu foarte diferită de aceea făcută de Chiriac amantei lui în piesa lui Caragiale, O noapte furtunoasă:
„Tocmai pentru că nu le-am uitat [momentele frumoase trăite de cei doi, n.n.], vreau mai bine să mor. Dacă nu mai este nimic între noi, spune-mi dumneata cum să mai trăiesc! Dacă mă laşi, dacă nu mai mă vrei, tot mort sunt eu; mai bine, lasă-mă: adio, viaţă!”
Dar reprezentarea propriu-zisă a dezastrului unei conștiințe atotcuprinzătoare are un dramatism ieșit din comun. Versul interogativ „Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?” ne urmărește multă vreme.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul