Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Linii şi umbre

        Felix Nicolau

Până la urmă, timiditatea vine de la timeios = „emoţie”. Dar când formulezi o regulă a timidităţii înseamnă că totul este sub control sau că poate fi. Fireşte, nu trebuie să credem orbeşte în titluri, însă Regula timidităţii (Paralela 45, Colecţia Qpoem, 2016) conţine poeme în care Andrei Novac face ordine în emoţii fără ca nimeni să observe asta.
Post-apocaliptic la modul fin, el se încuibează într-un univers depopulat, dar viu în surdină. Senzaţia că totul a trecut, că ratarea este generală permează fiecare pagină, dar intensitatea trăirii nu este afectată deloc. Abulia este doar aparentă, pentru că forţa este transferată în zona sensibilităţii: „când se face lumină, în fiecare dimineaţă,/ te ridici în picioare, faci câţiva paşi,/ te uiţi pe fereastră,/ a trecut de mult ziua/ în care libertatea era ceva accesibil.// acum, că ai pentru ce să lupţi,/ ea se ridică din pat,/ are pete în culori diferite,/ lasă mereu prin spaţiul prin care trece/ marginile unei lumi paralele”. Aşadar, nu o poezie a generaţiei lui produce Andrei Novac. Dezamăgite, dar nu dezabuzate, trăirile lirice (pentru că aşa rezonează) sunt melaminate într-un şablon cu geometrie precisă: „de mâine, o să salvez sunetele, direct pe geam,/ ca într-un insectar”.
Multe versuri proclamă sfârşitul, oboseala, nostalgia şi suferinţa antifonată. Imaginile sunt esenţializate, iar obiectele şi realităţile din ele devin simboluri. Chiar când dezastrul este iminent, („există o lipsă de sens a lucrurilor/ care mi se întâmplă” – Unde te caut), contextul acesta denotă instanţe majore. Aici şi rezidă diferenţa faţă de mai tinerii poeţi ai momentului: refuzul de a folosi gamele minore, dar şi indiferenţa faţă de diezii culturali care pot repara stima de sine avariată. Lipsa de sens generează suferinţă, dar suferinţa se hrăneşte din amintiri esenţiale, nu derizorii: „o să murim în zile diferite, singuri,/ cu ochii sprijinind/ umbra unei îmbrăţişări”. Există doar tangenţe cu Noua Sensibilitate, cu post-postmodernismul şi cu hipstereala epuizată, însă nu suprapuneri. Poezia aceasta este marca unui suflet resemnat, dar deloc anihilat. Apetiturile lui sunt încă insaţiabile.
Peste toate, însă, pluteşte o eleganţă a poetizării împinsă până în pragul unei geometrii sensibilizate. Majoritatea poeziilor sunt întreguri rafinate din care nu poţi extrage fragmente remarcabile. Intenţia, deci, nu este de a produce/arăta ceva strălucitor, ci a de transmite o stare de spirit sau de suflet.
Întreg universul este o încercare de dialog între alveole izolate: „spre prânz,/ viaţa îmbracă/ fiecare mişcare a femeilor/ care trec spre foarte departe,/ toate au ritmul lor/ în spaţiul fiecărui gest” (ritm). Spiritul poetic este cel care circulă printre aceste monade, le contemplă şi îşi realizează propria singurătate specială, neîmplinită: „nimeni nu ştie să fugă/ spre limita unui anotimp nefiresc” (locul meu).
Interesant cum starea de spirit predominantă în volum este un melanj de dezamăgire şi entuziasm camuflat. Rezultă un eu compozit şi contradictoriu, dar foarte calm, foarte bine conţinut: „undeva se pierd reflexele sensibilităţii,/ apoi se face noapte/ şi, fără să atingi limitele morţii,/ ajungi să o înţelegi,/ oamenii mint şi iubesc,/ se grăbesc şi, mai ales, uită// prin inima mea fluieră fluturi” (sensibilităţi).
Eleganţa scrierii se explică şi prin lipsa oricărei demonstraţii de superioritate. Acedia se combină cu smerenia. Zonele frecventate sunt elevate, dar nu se face deloc caz de asta: „pragurile ferestrelor sunt din lemn,/ degetele mele au sensibilităţi elective” (prag).
Materia este filtrată până la purificare. Totul devine transparent şi transcendent. Actantul poetic acţionează ca un medium telepatic, iniţiat perfect: „decât să te ating cu mâna,/ mai bine îţi mângâi gândurile,/ a trecut prea mult timp” (încerci să ghiceşti lumina).
Există anumite peisaje ale stărilor, majoritatea construite contrapunctic: pe de o parte linii şi unghiuri, pe de alta neregularităţi organice, cum ar fi rănile, florile etc: „spaţiile pe care pisicile/ le dau lumii/ sunt egale cu fuga/ printr-un orizont/ plin de copaci rupţi de la jumătate/ ziua a trecut înaintea noastră/ ca o rană pe care o acoperi/ cu frică” (imagine).
Tot pe sistemul opoziţiilor sunt relaţionate senzaţiile, intenţia fiind contrapunctică şi aici. Toată poezia lui Andrei Novac este, de altfel, întemeiată pe o armonie specială: „te ridici apoi/ de lângă frica mea/ de zi cu zi,/ îmbraci lumina/ care a început,/ intuind senzaţiile de frig/ de mai târziu” (dimineaţă).
Multe poeme sunt conţinute într-un cadru cu unghi de fugă bine precizat, în timp ce la interiorul acestora haosul aparent creează efecte – vă avertizez – cu mare impact emoţional: „liniile care compun/ spaţiile în care respiri şi visezi,/ puncte colorate,/ te rătăceşti constant/ înainte de miezul nopţii,/ în restul oraşului mor prea mulţi oameni,/ se ridică prea puţine ziduri/ şi prea subţiri,/ îţi acoperi cerul/ tropăind peste vieţile celorlalţi” (identificare).
De la contururile trasate rapid, perspectiva fuge înspre indefinit, sugestie şi confuzie, sensul tablourilor rămânând mereu deschis: „stau şi număr pescăruşii/ şi sunetele care se aseamănă cu tine,/ departe,/ rămâne doar pământul crud, răvăşit/ înainte de culcare” (intersecţie).
Dincolo de tehnică, însă, liantul universal este suferinţa sau angoasa şi nevoia de întrepătrundere sufletească. De aceea cărnurile trebuie purificate, esenţializate – ca absorbirea reciprocă, comunicarea absolută să poată avea loc: „între noi/ o lume/ care nu ne cunoaşte,/ nu ne atinge/ şi nu are legătură/ cu simţurile noastre aprinse/ ca iarba în dimineţile/ în care bate vântul,/ suferinţa face parte din aşteptare,/ pielea noastră se subţiază/ când ne strângem în braţe” (între noi).
Andrei Novac face parte dintre spiritele poetice profunde şi artistice ce năzuiesc să surprindă stările poetice eterne. Deşi încărcătura emoţională a versurilor, precum şi decorurile, îl pot trage înspre şaizecişti, tehnica lui ireproşabilă îl face capabil să înfrunte orice poet aflat în graţiile prezentului. Există un imperativ voievodal în aceatsă opţiune a scrierii: „copacii se aliniază/ după umbrele stărilor noastre”.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul