Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Neuromantul“ - un început, la sfârşit

        Victor Martin


Vrând să cumpăr nişte roşii, m-am tot învârtit prin piaţă, printre mormanele aşezate frumos, pe tarabe, strălucitoare, de îţi luau ochii. Nu am luat în seamă că sunt „ roşii de grădină“ sau „roşii româneşti“, din lădiţe pe care scria în turceşte, şi m-am apropiat de o tarabă unde se găsea o tomată secţionată. M-am uitat atent la interiorul semisferei, am spus vânzătoarei că roşia expusă e necoaptă şi, dacă tot voia să mă păcălească, măcar să fi căutat una cât de cât coaptă. Vânzătoarea s-a inflamat şi a început să strige că sunt singurul cumpărător care spune despre roşiile ei că sunt necoapte.


Prin asociaţie de idei, această scenă mi-a adus aminte de existenţa cyber-
punk-ului pe piaţă; şi în piaţă, dacă ţinem cont că multe cărţi se vând şi în supermaeket.


De curând, am cumpărat de la un chioşc de ziare romanul de succes Neuromantul de William Gibson, vândut ca supliment al unui ziar. Auzisem şi citisem câte ceva despre acest roman cu multe premii.


Nu cunosc cyberpunk-ul decât prin prisma admiratorilor români ai subgenului din jurul defunctului „Jurnal SF“, adică un curent teribilist tip dadaismul sau paradoxismul. Mi-am zis să citesc şi un cyberpunk străin, întâmplător chiar al unuia dintre întemeitorii curentului.


După primul capitol, am vrut să renunţ la lectură; atmosfera tipică filmelor americane de duzină, cu samurai, mahalale japoneze e un clişeu mult prea uzitat. Ca şi elementele fantastice sarăcăcioase, gadget-urile şi mai neinspirate. Stilul? Încâlcit până la autoanulare.


După un timp, m-am gândit să merg mai departe cu lectura, spunându-mi că, înainte de 1989, nepreaauzindu-se la noi de Herbert sau Dick, mergea şi un Gibson. Am dat peste mult prea multe descrieri şi trimiteri plicticoase la veşnice istorii ale vieţii, considerate înflăcarate de autor, dar adormitoare prin acumulare.


Ca America lui Franz Kafka sau Edificiul nebuniei absolute de Stanislaw Lem, Neu­ro­mantul e o călătorie iniţiatică, împănată cu termeni din industria cibernetică, şi atât. Vulgaritatea unor termeni n-o salvează; tineretul nu citeşte cyberpunk decât dacă i se spune. Nu are nimic a face cu science fiction-ul modern. Ca cyberpunk, este exact cum a fost perceput de calchiatorii români; cine inventează un subgen, trasează regulile acestuia. Şi Telepatul lui John Brunner a fost ceva la vremea lui şi s-a depăşit, dar măcar e science fiction.


Scriitorii de science fiction nu încearcă s-o ia înaintea dezvoltării tehnicii; încearcă s-o anticipeze. Cyberpunk-ul a luat-o haihui rău de tot, înaintea tehnicii de calcul electronic şi s-a pierdut în bălării.


Nu critic cyberpunk-ul; îl iubesc. E ca la psihiatru: „L-ai iubit pe decedat?“. „Da, dar a decedat“. Acest subgen al SF-ului venea să acopre un gol, dar, orice acoperă un gol, îl protejează.


Senzaţii şi percepţii halucinante, plim­bări prin memoria altora, prin spaţii vir­tuale, subspaţii sau infraspaţii se găsesc cu grămada în serialul Andromeda. Nimic deosebit faţă de basmele moderne obiş­nuite. De la bagheta magică la calculator e o distanţă de doar câteva secole. Era nevoie de basm modern; maniacii jocurilor pe calculator trebuie şi ei să fie hrăniţi cu ceva; cu lucruri mai mult sau mai puţin digerabile pe care scriitorii români de cyberpunk le iau şi le fac indigerabile. Călătoria în cyberspaţiu e o umplutură mai mult pentru filmele tematice. Când gadgetul devine scop în sine şi tratat pe sute de pagini, începe să plictisească. Precum astrologia şi metafizica în Evul Mediu, cyberpunk-ul, prin calculator şi lume virtuală, nu e decât un act subcultural. Ca orice subcultură, are viaţă scurtă.


Cyberpunk-ul e pentru SF cam ce era psihedelic-ul anilor 1970 pentru muzica pop. E un arbust care a prins rădăcini în tavanul frigiderului; artificios din artificial.


Neuromantul lui Gibson nu se înscrie în genul science fiction. E un roman scris cu talent, dar nu cu talentul lui Dick. Nu are idee. Nici o sumă de idei mai mici n-are. Nici măcar fir narativ. E un ghem; demenţă inteligentă, dacă alienarea mai are vreo legătură cu spiritul, acţiune de dragul acţiunii.


Inteligenţa nu ajunge; trebuie dublată de un acut simţ artistic. Literatura este ceea ce visează fiecare şi nu poate transpune în cuvinte; trebuie să vină scriitorul, să-i releve indescifrabilul. Când o face încâlcit, avem literatură, dar nu la o cotă calitativă ridicată.


Când nu înţelege nimic, cititorul se crede deştept; chiar şi prin faptul că ar putea înţelege orice.


Există un hormon al literaturii, mai ales la bărbaţi, dar nu ajunge. Nici chiar multe şiruri de sinapse nu ajung. E nevoie de originalitate şi inteligibilitate, nu de mimetism.


Ideea care se desprinde din Neuro­mantul e conglomeratul însuşi. E o sferă narativă, cu floricele de tehnică electronică şi dialoguri teribiliste care nu susţin nici o acţiune. În cyberpunk se întâmplă să se-ntâmple. Ca în serialul Lexx.


Neuromantul nu spune nimic. Nu are idei, nu are subiect. Seamănă cu orice altceva. Nu tratează nici măcar politicul, filozoficul, aforisticul sau speculaţia ştiinţifică. Cititorul poate să şi-l bage undeva, într-un sertar.


Premiile lui Gibson se înscriu în poli­tica editorială americană de încurajare, profitabilă tuturor, şi de împingere a sistemului înainte. Americanii dau premii pentru orice, chiar şi pentru performanţa de a face cumpărături inutile. Un premiu care nu răsplăteşte valoarea e mult prea puţin, dar ce-i pasă unui sistem pragmatic de valoare?


Considerat de unii „roman avertisment“, nu se înţelege ce avertizează Neuromantul; poate faptul că nu trebuie să cadă pe mâna tânărului în formare, că induce comportament deviant, ca în povestea cu avertismentul de pe pachetele de ţigări. Considerat de unii „pseudotehnicist“, acesta trebuie să plece de la tehnică, nu de la romanţarea acesteia. Cyberpunk-ul este o aglomerare de cuvinte din tehnica de calcul, dar de aşa natură amestecate, încât să nu mai înţeleagă nimic nici aceia care vor să înţeleagă lucruri de la sine înţelese.


Cyberpunk-ul nu e SF; e parte neînsem­nată a acestuia, care se crede întregul. E purecele care se crede parazitat de elefant. În deşert, chiar şi aurifer, firul de nisip nu are nici o valoare. Într-o pădure de uscături, o uscătură în plus nu se vede.


Neobişnuiţi să înţeleagă ce citesc, mulţi nici nu-şi bat capul cu asta; spun că e trendy.


Există şi imaginea în oglindă a lui Gibson; se numeşte Serge Brussolo. Acesta ştie să facă un roman dintr-o singură idee; şi are idei.


Pot eu să le spun vânzătorilor de cyber­punk faptul că roşiile lor sunt frumoase, că arată bine pe dinafară, te iluzionează să cumperi, dar au fost aduse forţat la maturitate şi sunt necoapte pe dinăuntru?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul