Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre dreptul de īmprumut public

        Gabriel Chifu


Aşa cum am simţit pe pielea noastră, acceptarea Romāniei īn Uniunea Europeană a fost condiţionată de realizarea unei complicate operaţiuni prin care să compatibilizăm normele noastre cu normele occidentale. Cu alte cuvinte, ni s-a pus sula-n coaste, ca să folosim dezagreabila, dar celebra, deja clasica exprimare dāmboviţeană, zicāndu-ni-se: Faceţi asta şi asta, dacă vreţi să fiţi primiţi īn acest club. Şi slavă Domnului că s-a īntāmplat astfel: adeseori modernizarea, īn ţinuturile noastre, nu se poate aduce decāt cu forţa. Dar şi aşa tot nu s-a rezolvat problema: una e să dai o lege şi alta e s-o respecţi. Iar noi excelăm la capitolul acesta, al nerespectării legilor.


Īn setul de reguli impuse īn varii domenii aflu că există şi o lege care are legătură cu această vagă şi discutabilă meserie de scriitor: suntem obligaţi şi noi, pentru a fi īn rāndul lumii, să adoptăm o lege privind acordarea unor drepturi de autor (sume de bani) editorului, dar şi scriitorului sau traducătorului unei cărţi, după numărul de cititori pe care cartea respectivă īi are īn bibliotecile publice. Totul sună promiţător, sună frumos, chiar prea frumos, īnsă tare mă tem că această regulă, care rānduieşte lucrurile atāt de bine īn ţările vestice, odată transpusă īn mediul autohton, va sfārşi īn absurd, īn ridicul, īn comic şi īn dezolare.


Pe ce mă bazez? Scriitorul romān contemporan, ca să primească bani īn raport de numărul cititorilor săi din biblioteci, trebuie să şi ajungă cu volumele sale īn aceste biblioteci. Ceea ce este extrem de dificil. Cine e familiarizat cāt de cāt cu felul cum se achiziţionează carte īn bibliotecile publice de la noi ştie asta: banii de la buget puţini, nevoile mari, plus o scară a valorilor foarte confuză īn capul unora dintre bibliotecari, plus interese/afinităţi/simpatii de geografie sau de altă natură, plus o reacţie de respingere aproape iraţională faţă de numele noi din literatură, faţă de revistele literare, faţă de īncercările scriitoriceşti ne-tradiţionaliste, toate acestea diminuează pānă la insignifiant şansele autorilor romāni īn viaţă de a ajunge să aibă cărţi īn rafturile bibliotecilor publice, unde, eventual, īi vor descoperi cititorii atenţi. Oricum, se citeşte mai puţin decāt altădată (nu mai enumăr cauzele...), iar atunci cānd se citeşte se citeşte aiurea, foarte rar beletristică, aşa cum eram deprinşi pe vremuri. Scriitorul īn viaţă nu este un personaj simpatizat, televiziunile īl ocolesc cu indiferenţă şi chiar cu dispreţ, aşa īncāt el este condamnat la o existenţă discretă, īn umbră, marginală. Un coleg, trăitor īntr-un admirabil oraş din Ardeal, povestea de curānd cu umor despre o īntālnire literară la o şcoală dintr-o măruntă localitate din regiune. El observa că prezenţa sa acolo a bulversat ordinea adānc īnrădăcinată īn mintea acelor copii: pānă atunci ei nu mai văzuseră scriitori īn carne şi oase şi credeau cu tărie că scriitor e cineva care a murit demult!


La această descriere neīncurajatoare a situaţiei aş vrea să adaug şi mărturia unei vizite pe care am făcut-o de curānd īntr-o bibliotecă de provincie. Precizez că scena aceasta s-a petrecut nu īn vreun cătun ascuns prin coclauri, ci īntr-o bibliotecă municipală, aceea din Băileşti, localitate sudică de care sunt legat sentimental, căci mi-am petrecut acolo o parte din adolescenţă.


Am participat la o lansare de carte. Publicul: intelectuali de vārsta a treia. Lectura, cel puţin īn această zonă, a devenit o preocupare exclusiv a pensionarilor. Aceştia au rămas cu această obişnuinţă, cu această nevoie sufletească: să deschidă o carte. Generaţiile noi sunt formate din mutanţi care şi-au pierdut „organul“ lecturii? Aşa s-ar spune.


De altfel, şi dacă ar vrea să citească, īntr-o bibliotecă precum cea din Băileşti nu ar avea ce. Instituţia este găzduită īn cāteva săli improprii (cu ameninţarea din partea oficialităţilor locale de a fi expulzată şi din acel spaţiu...), săli care pe timpul iernii nu dispun de nicio sursă de īncălzire cu excepţia unui godin improvizat, sinistru. Responsabila bibliotecii (īn care am descoperit o fostă colegă de clasă) se dovedeşte şi iscusită, şi inimoasă, dar bunele sentimente nu pot singure să facă minuni. Biblioteca nu are nici televizor (ce bine ar prinde pentru copiii din cartierul mărginaş cu oameni săraci, ei ar veni aici cu clasa să vadă desene animate sau alte emisiuni accesibile...), nu are nici măcar telefon. Ce să mai vorbim de calculator sau de conectare la internet! Cāt despre cărţi: am cerut să văd noutăţile. Mi s-a arătat un raft cu achiziţiile de după 1990: abia dacă era un metru cub de cărţi! Īn rest, titluri vechi, volumele acelea cunoscute: ponosite, respingătoare, tipărite pe hārtie proastă, cu coperte urāte.


Cazul prezentat se īntālneşte īn Romānia anului 2008, ţară membră a U.E.! Mi se poate replica: această stare de lucruri este doar o excepţie. Probabil, dar e o situaţie reală. La noi, orice bună regulă din altă parte riscă să se transforme īn īnsumare de triste excepţii de la regulă, precum aceasta expusă aici. De aceea īmi mărturiseam la īnceput scepticismul īn privinţa aplicării acelei legi europene a dreptului de īmprumut public.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul