Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre dreptul de împrumut public

        Gabriel Chifu


Aşa cum am simţit pe pielea noastră, acceptarea României în Uniunea Europeană a fost condiţionată de realizarea unei complicate operaţiuni prin care să compatibilizăm normele noastre cu normele occidentale. Cu alte cuvinte, ni s-a pus sula-n coaste, ca să folosim dezagreabila, dar celebra, deja clasica exprimare dâmboviţeană, zicându-ni-se: Faceţi asta şi asta, dacă vreţi să fiţi primiţi în acest club. Şi slavă Domnului că s-a întâmplat astfel: adeseori modernizarea, în ţinuturile noastre, nu se poate aduce decât cu forţa. Dar şi aşa tot nu s-a rezolvat problema: una e să dai o lege şi alta e s-o respecţi. Iar noi excelăm la capitolul acesta, al nerespectării legilor.


În setul de reguli impuse în varii domenii aflu că există şi o lege care are legătură cu această vagă şi discutabilă meserie de scriitor: suntem obligaţi şi noi, pentru a fi în rândul lumii, să adoptăm o lege privind acordarea unor drepturi de autor (sume de bani) editorului, dar şi scriitorului sau traducătorului unei cărţi, după numărul de cititori pe care cartea respectivă îi are în bibliotecile publice. Totul sună promiţător, sună frumos, chiar prea frumos, însă tare mă tem că această regulă, care rânduieşte lucrurile atât de bine în ţările vestice, odată transpusă în mediul autohton, va sfârşi în absurd, în ridicul, în comic şi în dezolare.


Pe ce mă bazez? Scriitorul român contemporan, ca să primească bani în raport de numărul cititorilor săi din biblioteci, trebuie să şi ajungă cu volumele sale în aceste biblioteci. Ceea ce este extrem de dificil. Cine e familiarizat cât de cât cu felul cum se achiziţionează carte în bibliotecile publice de la noi ştie asta: banii de la buget puţini, nevoile mari, plus o scară a valorilor foarte confuză în capul unora dintre bibliotecari, plus interese/afinităţi/simpatii de geografie sau de altă natură, plus o reacţie de respingere aproape iraţională faţă de numele noi din literatură, faţă de revistele literare, faţă de încercările scriitoriceşti ne-tradiţionaliste, toate acestea diminuează până la insignifiant şansele autorilor români în viaţă de a ajunge să aibă cărţi în rafturile bibliotecilor publice, unde, eventual, îi vor descoperi cititorii atenţi. Oricum, se citeşte mai puţin decât altădată (nu mai enumăr cauzele...), iar atunci când se citeşte se citeşte aiurea, foarte rar beletristică, aşa cum eram deprinşi pe vremuri. Scriitorul în viaţă nu este un personaj simpatizat, televiziunile îl ocolesc cu indiferenţă şi chiar cu dispreţ, aşa încât el este condamnat la o existenţă discretă, în umbră, marginală. Un coleg, trăitor într-un admirabil oraş din Ardeal, povestea de curând cu umor despre o întâlnire literară la o şcoală dintr-o măruntă localitate din regiune. El observa că prezenţa sa acolo a bulversat ordinea adânc înrădăcinată în mintea acelor copii: până atunci ei nu mai văzuseră scriitori în carne şi oase şi credeau cu tărie că scriitor e cineva care a murit demult!


La această descriere neîncurajatoare a situaţiei aş vrea să adaug şi mărturia unei vizite pe care am făcut-o de curând într-o bibliotecă de provincie. Precizez că scena aceasta s-a petrecut nu în vreun cătun ascuns prin coclauri, ci într-o bibliotecă municipală, aceea din Băileşti, localitate sudică de care sunt legat sentimental, căci mi-am petrecut acolo o parte din adolescenţă.


Am participat la o lansare de carte. Publicul: intelectuali de vârsta a treia. Lectura, cel puţin în această zonă, a devenit o preocupare exclusiv a pensionarilor. Aceştia au rămas cu această obişnuinţă, cu această nevoie sufletească: să deschidă o carte. Generaţiile noi sunt formate din mutanţi care şi-au pierdut „organul“ lecturii? Aşa s-ar spune.


De altfel, şi dacă ar vrea să citească, într-o bibliotecă precum cea din Băileşti nu ar avea ce. Instituţia este găzduită în câteva săli improprii (cu ameninţarea din partea oficialităţilor locale de a fi expulzată şi din acel spaţiu...), săli care pe timpul iernii nu dispun de nicio sursă de încălzire cu excepţia unui godin improvizat, sinistru. Responsabila bibliotecii (în care am descoperit o fostă colegă de clasă) se dovedeşte şi iscusită, şi inimoasă, dar bunele sentimente nu pot singure să facă minuni. Biblioteca nu are nici televizor (ce bine ar prinde pentru copiii din cartierul mărginaş cu oameni săraci, ei ar veni aici cu clasa să vadă desene animate sau alte emisiuni accesibile...), nu are nici măcar telefon. Ce să mai vorbim de calculator sau de conectare la internet! Cât despre cărţi: am cerut să văd noutăţile. Mi s-a arătat un raft cu achiziţiile de după 1990: abia dacă era un metru cub de cărţi! În rest, titluri vechi, volumele acelea cunoscute: ponosite, respingătoare, tipărite pe hârtie proastă, cu coperte urâte.


Cazul prezentat se întâlneşte în România anului 2008, ţară membră a U.E.! Mi se poate replica: această stare de lucruri este doar o excepţie. Probabil, dar e o situaţie reală. La noi, orice bună regulă din altă parte riscă să se transforme în însumare de triste excepţii de la regulă, precum aceasta expusă aici. De aceea îmi mărturiseam la început scepticismul în privinţa aplicării acelei legi europene a dreptului de împrumut public.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul