Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sfârșit de an

        Dan Cristea

Viorel Lică: Ierburi cât casa, nimic altceva. Editura Eikon, 2015, 110 pagini
          Antisentimente, Editura Eikon, 2016, 124 de pagini
Gheorghe Vidican: Urma lui Ulysses, Editura Junimea, 2016, 114 pagini


 
 După un volum de versuri marcat de experiența-limită a “bolii și tămăduirii” (Noul manual de ascuns trecutul, 2012), Viorel Lică își propune, în ultimele două culegeri de poeme, o schimbare radicală, un nou început, un “moment zero” în abordarea poeziei, un alt proiect și un alt canon poetic, chiar și un nou “Înger” care să vegheze această transformare-renaștere. Concepute ca un soi de monolog interior, înregistrând vorbirea cu sine însuși, poemele se umplu astfel de glasul trâmbițelor anunțând ora asaltului pe câmpul de luptă. asalt contra dușmanilor ființei și, implicit, ai poeziei. Cuvântul de ordine este aici urgența: “Ai merita să înțelegi./ A sosit momentul zero/ în care mizeriile,/ dezordinea,/ degradarea/ încearcă din toată puterea să te înghită./ Oare, poezia mângâietoare începe să (te) iubească ?”. Aceeași iminență a stării de lucruri o percepem în poemul Ultima șansă. Călătorie în viitor: “Nu există nicio ieșire împotriva frustrării./ Trage linie și ia-o de la zero/ ca să vezi, nepotolite și compacte,/ cuvintele de umplut gloria unei/ pagini. Un ordin irepetabil/ printre porțile cerului,/ unse tandru cu smoală”.
Cum acest “îndemn” de a porni pe un drum nemaiîncercat până acum se dovedește a fi unul dintre cele mai caracteristice “sfaturi” moralizatoare din cuprinsul volumului, să mai apelăm și la alte exemple asemănătoare. Astfel: “N-ai de ales decât alt/ drum/ în care să trăiești ca o/ nouă/ târguială înnegurată pe viață și pe moarte”. Ori versurile finale din Hei rup din lojă. Normalitate cât lumina unui licurici: “E timpul să re(negi)/ tot ce-ai construit în zadar,/ să lovești în luxul viclean al/ coliviei aurite/ rămase mereu în așteptare”. Sau, la fel, versurile cu care se încheie poemul Nu știi ce să mai faci: “Lecția e simplă,/ O nouă carieră, un concept nou, un nou Înger./ O nouă dimensiune, fără oglindă retrovizoare./ Scurt și la obiect”.
Nu puține poeme, menținând același format al conversației cu sine, ar putea fi citite ca niște “arte poetice” de un fel mai aparte, în care poezia ar funcționa ca un ritual de exorcizare sau ca un tratament terapeutic: “Oare există terapie/ care să-ți golească mintea complet ?/ Uneori, cuvintele pot deveni arme,/ iar poemul – un mândru și atotputernic/ ceai de mătrăgună./ De nebăut ?/ De băut cu voluptate ?/ De aceea nu/ ai dreptul/ să renunți/ la comanda speriată a noului Înger./ Nici la mândrie,/ Nici la lăcomie,/ Nici la frică./ Ești încă viu și nedezmembrat,/ ca un martor înțelept,/ ca un om vânat de mânie,/ ori de pedeapsa (speranța?)/ de neoprit a/ poeziei cuceritoare,/ deasupra gropii comune”. În poemul care dă titlul volumului, moartea e văzută ca un haos vegetal, ca o invazie buruienoasă, fără să atragă însă nicio “fascinație” (“Ierburi cât casa./ Nimic altceva”). În acest sens, poezia ar fi, cu o imagine pe care am mai întâlnit-o, o “golire a minții înainte de apus”. Deșertarea de sine, salvatoare, pretinde, cum observă și poetul, curajul confesiunii, de-mascarea (“Te forțezi să lupți cu proprii demoni” sau: “Păcatele, poezia și frustrările/ să iasă la iveală/ de sub măștile/ prelung cuvioase”).
Poemele lui Viorel Lică, obscure și ușor prolixe în majoritatea lor, cam fără “carne”, ca să folosim o expresie deloc “academică”, dar plastică, trasează doar rama confesiunii, rămânând, de cele mai multe ori, la marginea picturii. Autorul însuși pare să-și reproșeze dificultatea de a se face înțeles: “Tulburi pe toată lumea/ cu lipsa ta de limpezime,/ cu demonizarea la sfârșitul unei vieți/ pe deplin încercate…”.
Atunci când se exprimă direct, folosindu-se și de un plus de autoironie, poetul ne câștigă însă întreaga adeziune: “Ai poezia în sânge/ așa cum vânătorul poartă fiara/ ascunsă în el./ N-ai titluri, nici onoruri, nici costume ori/ nevoi fantasmatice./ Ai merita să mori/ de bătrânețe./ Ar fi un fir narativ/ mai bun./ De-aceea nu ceri/ altceva. Vrei să/ trăiești toate cărțile/ când cu lăcomie,/ când cu frică”.
Observațiile făcute la volumul de versuri din 2015 își păstrează, în genere, valabilitatea și pentru recentul volum, Antisentimente, titlu pe care îl înțeleg aproximativ, ca pe un soi de opoziție la o poezie sentimentală. Chiar în primul poem, Viorel Lică face o legătură cu volumul precedent, dar tot în termenii obscuri și hiperbolici ai frazării lui curente: “apoi vei urma tu/ cu o plângere împotriva urmelor/ de copită ale/ singurătății/ ce urmeză să ți se întâmple/ în cel mai înfricoșător rol/ după nesperata, lacoma spovedanie”. Este vorba aici, firește, de încercările confesive din Ierburi cât casa, nimic altceva, pe care poetul le privește însă cu o lupă.
 Mai lungi, mai dezorganizate, zigzagând printre sentențiozități, versurile din Antisentimente se arată și mai dificile. Reținem, în primul rând, un autoportret în care autorul se descrie în felul următor: “Poet însingurat, ațos, cu/ pământ sub unghii,/ lovit drept în inimă/ de picătura de cianură a lucrurilor simple”. Apoi, un distih frumos despre tristețe: ”cu gheare ascunse în catifea,/ tristețea atent cântărită nu are somn”. Un alt autoportret, în culori contradictorii: “ins singuratic mereu în drum/ către casă/ cu pași uriași, monstru/ cu brațele pline de/ trandafiri”. În fine, un poem despre poem, coerent și aerian: “îți lași gândit poemul ca pe o/ aripă alba. aripa alba/ pe uriașul eșafod/ de la intrarea în cer/ ca un cântec bătrân, nemuritor,/ care îți dă (îți ia?) sufletul”.
De altfel, singura și evidenta coerență a culegerii (cuprinzând o sută de poeme) constă în apelul la noțiunea de poezie, devenită subiectul de reflecție a nenumărate definiții și puneri în scenă. Iată numai câteva din cele multe, foarte multe: “ai aerul unei frunze în vânt./ poezia te poate distruge”; “ținut cu o carne de tun proaspătă în brațe/ noul sens al poemului halou de sub pernă”; “poemul îți bate în cuie calvarul”; “poezia ascunde secrete,/ ea vine și ascunde vinul”; “ai ajuns la momentul/ în care/ poezia se teme și te iartă/ ca pe un maestru recunoscător”; “poezia ia totul de la tine/ mai puțin timpul”; “poemul a ajuns un teren minat”; “bătrâna poezie se schimbă/ cu o singură atingere perceptibilă”; “poezia se răzbună ca un fulger”; “suferi din dorința de a nu muri/ din cauza poeziei letale”; “poezia te detestă/ spui de fiecare dată/ adevărul/ despre istoria ei”; “pe câmpul de luptă al/ unui poem atoatecotropitor/ ești învins de mii de ori”; “poezia și-a încetat călătoria”.
Se poate trage vreo concluzie după toate aceste versuri și fragmente de vers expunând poezia în rolul principal? Poetul ne ajută să răspundem cu această formulare proprie, foarte de înțeles în omenescul ei, de la sfârșitul volumului: “mai ai timp/ pentru încă o carte poem?”.
***
Gheorghe Vidican este, așa cum îl cunosc cei cât de cât familiarizați cu numeroasele lui cărți de poezie, un practicant asiduu al unui soi de suprarealism domestic, fără doctrină și fără teorie, dar impulsionat, în schimb, de convingerea că hazardul imagistic poate rezolva totul într-un poem, dispensându-se de construcție sau de organizare. În poemele sale, versurile se suprapun pur și simplu, fără vreo coordonare logică sau gramaticală. Este ceea ce se cheamă, în retorică, figura parataxei, figură a disclocării și discontinuității.
 Iată, spre exemplificare, incipitul primului poem din culegere, intitulat Urma: “urma labei de urs umblă liberă prin moartea copilului/ fără părinți cartierul împachetează mirosul de pâine/ mucegăită./ sub tufe/ moartea”. În ciuda aparențelor, de mesaj automat, micul fragment pe care l-am citat conține totuși o schemă narativă, implicând moartea violentă a copilului orfan și cartierul sărăcăcios, ca loc posibil al dramei. Versurile care vin însă după acest fragment (“mi-ai închis inima în măseaua ta de minte/ apa de fântână miroase a leuștean/ potolește foamea”) par de umplutură, venite ca din cer, fără nicio legătură cu începutul poemului. Acesta, luând-o când spre dreapta, când spre stânga, mai păstrează totuși, pe parcursul său hurducat spre final, câteva “urme” ale schemei narative inițiale, cum ar fi “urma labei de urs”, imaginea copilului, violență și oameni sărmani, evocați într-un vers sugestiv (“mirosul de cârciumă apără oamenii de alți oameni”).
Cam la fel se petrec lucrurile și în celelalte compuneri ale lui Vidican, pe care, metaforic, le-am putea asemăna unor insule aflate în ceață, dar printre care ar exista și câteva repere luminoase care să-l călăuzească pe călătorul dezorientat. Astfel de repere se constituie, de regulă, în jurul unor personaje, în jurul unor teme și motive de inspirație generală față de care poetul se dovedește, deopotrivă, sensibil și inventiv. Autorul Urmei lui Ulysses știe, de pildă, să exploateze unele sugestii din motivul “urmei” (urma ca traseu, ca amintire, ca certitudine ori semnal, urma ca absență/prezență), afirmând, la un moment dat, cu o frazare paradoxală, că “Unde sunt urme nu sunt probleme existențiale”.
 Să mai observăm faptul că Vidican este un poet, îndeobște, al unei lumi vulnerabile, trăind în singurătate sau în sărăcie (copilul orfan, cerșetorii, soldații din tranșee, pușcăriașii, surzii, bătrânii, orbii). Cu această lume, poetul și-a creat un mic peisaj al său, recognoscibil unde și unde: “limbile orologiului din turnul primăriei/ trec prin apele crișului/ cântă în casa melcului cocoșul de munte/ iarba crește pe limbile noastre violetă/ cosașul adoarme în culoarea violetă a ierbii/ umbra se frânge de mirosul fânului cosit/ singurătatea alunecă pe luciul stropului de rouă” sau, apelând la un fragment din poemul Dimineață la Oradea: “răsăritul soarelui/ orbii orașului trec grăbiți prin lumină/ ridică fumul de țigară la un metru deasupra ochiului/ cu degetul arătător/ e zece și cinci/ prin acele ceasornicului din turnul primăriei/ trece fericit tramvaiul galben/ se aud râsete în roțile lui/ în frigidere bolborosește foamea bunicului/ mirosul cafelei înghesuie lătratul câinilor/ nesfârșita intrare în liniște”.
Versuri pur și simplu frumoase, de care ne putem bucura fără să le trecem prin filtrul sofisticat al analizei și interpretării, ne oferă Gheorghe Vidican și în descrierea unor momente ale zilei. Iată un fragment din Răsăritul de soare: “precum norii lasă ploaia să împodobească câmpia/ cu lacrimi/ ochiul tău descoperă binevoitoarea ninsoare cu verde/ al ierbii/ prin strâmtorile dimineții cu un nechezat de armăsar/ răsare soarele/ strecurând misterele văzduhului în sânii tăi”. Ori câteva versuri zugrăvind amurgul: “e un apus de soare care pleacă din nefirescul lucrurilor/ sfârtecă orizontul/ felinele părăsite de vârstă/ răsare luna/ fiecare felinar a devenit un muzeu”.
S-ar simți nevoia unei antologii severe care să-l pună mai bine în lumină pe poetul de la Oradea, grădinar, deocamdată, al unor plante de casă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul