Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Baudrillard, penultimativul (II)

        Bogdan Ghiu



La drum! (Istoria fără noi)


Extraordinara, epocala generaţie-pleiadă din care a făcut parte şi Baudrillard („gândirea 68“, cum i s-a mai spus de către detractori: Foucault, Deleuze, Derrida, Lyotard, Bourdieu etc.) va fi făcut, va fi susţinut, astfel, un fel de „revoluţie permanentă“ în afara Puterii, de ieşire, tocmai, din regimul (transcendent) al Puterii, care însă i-a scăpat, care a fost captată şi recuperată, recodificată obiectiv, pozitiv, „creativ“ de către capitalism, prin înlocuirea ideologiei cu tehnologia (mult mai sigură, mai „rece“, mai eficientă). Efect pervers, deci, logică perversă. Ia­tă-i, prin urmare, pe campionii eliberării (mai precis, ai anomiei, ai imanenţei, ai retragerii şi ai evadării din Putere – anarhism civic anti- şi post-revoluţionar) plângându-se, acum, tocmai de realizarea (capitalistă) a libertăţii! Un fel de a se căi, s-ar spune, de a-şi manifesta (fără a şi-o recunoaşte) greşeala. Ce hohot enorm din tabăra conservatoriştilor, mai ales acum, după ieşirea (biologică) din scenă a Marilor Campioni: asta au vrut, asta, iată, primesc!


Capitalismul actual (iar când spun „capitalism“, spun însăşi Epoca, Istoria, Spiritul) – „imaterial“ (A. Gorz), „cognitiv“ (Y. Moulier Boutang), „libidinal“ (B. Stiegler), „estetic“ sau „cultural şi artistic“ (eu) etc. – a recuperat, „implementându-le“ tehnologic (ideo-tehnologic: ideologia este, astăzi, tehnologia pură), marile teze, marea „mitologie“ filosofică a „gândirii 68“ (poststructuraliste, cum i s-a mai spus), deturnând-o şi recuperând-o, „instrumentalizând-o“ şi realizând-o „obiectiv“ (căci, ontologic vorbind, obiec­tivitatea contemporană este, în primul rând, o obiectualitate) în propriul său beneficiu: depăşirea nondialectică a instanţei Subiectului (supratema acestei generaţii) a devenit neutralizarea ei dialectică prin subiectivări artificiale de piaţă.


Iată, deci (repede, economic spus), Revoluţia simulată, ajunsă (nevinovat, pacific) joc („de strategie“) pe calculator!


De fapt: iată Revolta (antipolitică) transformată, cu adevărat, în Revoluţie (economică! (Una dintre marile obsesii, nu neapărat până la capăt mărturisite, a acestei mari generaţii a constituit-o tocmai teama ca revolta să nu fie cumva recaptată, recodificată, deturnată ca Revoluţie. Numai că, vai, detronarea, destituirea politicului – de unde şi zbaterile lui anacronice de recucerire a poziţiilor pierdute – a făcut, face ca adevăratele revoluţii să nu mai poată fi nici măcar imaginate, visate politic, ci să fie efectuate economic, şi singurul revoluţionar de vocaţie rămas pe scena istoriei, după eliminarea celorlalţi pretendenţi „impostori“, să fie chiar Capitalul!)


Asta deplânge Baudrillard, în faţa acestui nemaipomenit, cu adevărat epocal fenomen se opreşte, în sfârşit, el, căci nici nu ar mai avea încotro, unde să meargă: dominaţia, supremaţia, suveranitatea actuală nu se mai exercită, la suprafaţă, după modelul vertical, ierarhic, al trans­cen­denţei, ci printr-o totală imanentizare, printr-o înecare a omului în Hiper-Uman, în Identic cu sine, deci tocmai prin „nor­marea“ alterităţii, prin „altericid“ (D. Quessada, Court traité d’altéricide, 2007). Eliberarea are, azi, loc tocmai prin simularea tehnologică a eliberării. Astfel piere metaforicitatea lumii, altfel spus virtualitatea ei „de cuvinte“.


Şi atunci (ultimul pragraf al cărţii, reprodus în primul paragraf al acestui cuvânt-înainte) nu ne mai rămâne decât gândirea, cu dualitatea şi reversibilitatea ei infinită. Căci dacă Virtualul nu doar reproduce, ci produce, pur şi simplu, realul (creând, de exemplu, Marile Ficţiuni contemporane – „mondializarea“, de pildă, cu inevitabilitatea ei „obiectivă“ – care au luat locul „Marilor Naraţiuni“ lyotar­diene ale modernităţii), înseamnă că Dublul, alteritatea sunt eliminate tocmai prin simularea şi prin producerea lor neutraliza(n)tă, pacificatoare (combinat cu transparentizarea democratică, care reactivează secretul, negativul ca Rău, acest mecanism ar produce, de pildă, aşa cum susţin anumiţi analişti post-Baudrillard, inclusiv marea ficţiune contemporană, marea cultură actuală a „terorismului“). Şi atunci înseamnă că Marele Joc al reversibilităţii infinite, din nou, de fapt, se blochează, în loc să i se dea, mondial, curs. Păcăleală!


După retragerea definitivă în gândirea pură a marelui moralist Jean Baudrillard, injoncţiunile lui nomadice, de parmanentă relansare a Orizontului, de neaşezare în Final, de neobosită inventare a Penultimului („«Paroxitonul», care în latineşte înseamnă, literal, «penultimul», caracterizează, în domeniul prozodiei, penultima silabă. Paroxismul ar fi, prin urmare, momentul penultim, adică nu acela al sfârşitului propriu-zis, ci cel exact dinaintea sfârşitului, exact înainte ca nimic să nu mai fie de spus“: exergă la Jean Baudrillard, Paroxistul indiferent. Convorbiri cu Philippe Pe­tit, traducere de Bogdan Ghiu, Cluj, Idea, 2001), sunt mai urgente ca niciodată. Jean Baurdillard trebuie reinventat. Ve­chea avangarda a gândirii umaniste se dovedeşte, iată, o salvatoare ariergardă. Din urmă, acum, el (alături de ceilalţi, deja citaţi), ne asigură, „logistic“, spatele. Punând marea, arzătoarea problemă a ce mai poate fi, a ce trebuie să fie, azi, uma­nismul, şi cum mai poate fi el eficient (adică lateral, „din coastă“) practicat. Ori­zontul nu este dat, el trebuie în perma­nenţă creat, relansat.


Adevăratul umanism contemporan – apărarea reversibilităţii umanului, re­des­chiderea Jocului.


La drum!


Abia sfârşitul nu mai e paroxistic. Noi am încetat, deja, în plin paroxism al lumii, să mai reacţionăm paroxistic, Penultimativ. Să fi ajuns la sfârşit? Să ne dorim un sfârşit pe care îl practicăm deja, dar pe care rea­li­tatea refuză să ni-l acorde, continuân­du-şi, paroxistic – automat, automatizat, „virtual“ –, istoria fără noi?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul