Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Simfonii lirice despre nemurire

        Monica Grosu

     Omul lui Dumitru Găleșanu este, în mod categoric, un călător în spațiu, un explorator al timpului, un nostalgic iubitor de armonii, un gânditor care face repetate escale în lumea sensibilă și căruia i se potrivesc atât de bine cuvintele lui Blaise Pascal: ,,Prin spațiu, Universul mă cuprinde, mă înghite ca pe un punct ; prin gândire, îl cuprind eu.”
     O mitologie aparte dezvăluie poezia lui Dumitru Găleșanu, dezvăluit relativ recent publicului, căruia, începând cu anul 2010, îi dăruiește generos câte o carte și nu una prea sumară, ci mai degrabă impunătoare. De la Emoții în multivers (2010), verbul poetului pare de nestăvilit, avântându-se în poeme lungi, predominant filosofice, într-o adevărată simfonie lirică - Pe corzile luminii (2011), în Fugă spre roșu (2012), cercetând Însemnele materiei (2013) și fixându-le în Addéndum (2014). La acestea se adaugă antologia lirică Ante*metafizica (2015) și recentul Tratat pentru nemurire (Tracus Arte, 2016), în ediție bilingvă (româno-italiană), ca mai toate volumele anterioare. Privită în ansamblu, poezia de față își asigură un statut oarecum singular din mai multe puncte de vedere : consecvența în fața formei inițiale, cadența apariției, recurența tematică, insolitul viziunii și singurătatea în peisajul liricii actuale.
     Poezia lui Dumitru Găleșanu este una construită din împletirea mai multor paliere: imagine, grafică, motto-uri clasice, parcă asigurându-și astfel un statut artistic sine qua non. Poemele înseși se mișcă într-o coregrafie specială, formând, la propriu, cercuri, clepsidre, coloane ale infinitului (un poem poartă titlul Brâncuși) sau edificii cu turnuri orientale. Aventura acestei călătorii lirice pare să însumeze cât mai multe din experiențele fundamentale ale omenirii, astfel explicăm intertextualitatea profundă a versului, trimiterile bibliografice multiple, apelul la religie și spiritualitate, la istorie și cultură, într-o nevoie totalizatoare de a concentra înțelepciunea lumii. Acest itinerariu ne poate învăța lecția nemuririi, pare să spună autorul, urmând rețeta liricii clasice latine sau cum menționa criticul George Popescu în Postfață, ,,o insolită poietică a prea-omenescului... nemuritor.”
     Nici jocurile de cuvinte sau invențiile lexicale nu-i sunt străine poetului, la fel nici rimele, mai simple sau mai elaborate, dar trecute printr-un neobosit exercițiu al schimbării și căutării chintesențelor, al contemplării și definirii ,,văzutelor și nevăzutelor”. Materializându-se în poeme ample, cu note imnice pe alocuri, poezia lui Dumitru Găleșanu pare de nestăvilit. Volumele rezultate sunt solide, ca niște tratate, așa cum subliniază și titlul celui în discuție. Tratatul pentru nemurire refuză convenționalitatea, dând glas tensiunii ce definește viața și Omul ca un centru energetic (iradiant) al universului, un om definit în relație cu Timpul și Spațiul. În mod evident, această poezie operează cu concepte, pe care le fluidizează în forme și imagini arborescente: ,,Acesta e Omul!,/ din zorii umanității/ scanând peticul său unic de cer,/ dezvăluind manuscrise galactice/ despre iubiri trecute nostalgice,/ în spațiu-și-timp/ călătorind stingher/ pe spata luminii – precum Einstein,/ sanctuarul vieții sfințind: prin gând.// Omul – el însuși/ mașină vie-a spațiu-timpului,/ cu viteza gândului rememorând/ misterul creației însăși – inteligibile,/ în scurte escale de vis redesenând/ nerostite ecouri ființiale-sensibile,/ pe spata/ luminii/ zburând – lăcrimând.” (Escale în timp și spațiu).
     Reiterând obsesiv procesele genezei, poezia lui Dumitru Găleșanu se ancorează preponderent în universul meta-fizic, examinând romantico-filosofic nu doar timpul și spațiul, ci și drumul luminii, miracolul creației, mirajul iubirii și al absolutului, istoria și nemurirea, uitarea și întunericul. Altfel spus, versul lui Dumitru Găleșanu caută mereu ,,neînceputul ascuns undeva/ în textura materiei...” (Cosmic Landscape). De aici, caracterul sentențios, ritualic al rostirii poetice, dar fără ostentație: ,,Amintește-ți/ mereu că ești efemer” sau ,,Amintește-ți/ mereu/ că și moartea are un sens” (Ecce via).
     Nu încape îndoială că poezia lui Dumitru Găleșanu cere o dispoziție specială, ea nu-și desface petalele la o simplă răsfoire, încercând răbdarea lectorului. Abia apoi vine sensul, îmbobocind textul cu idei poetico-filosofice, cu un substrat de semnificații și o intertextualitate asumată. De aceea, s-ar putea crea senzația unei poezii dificile (stufoase) uneori sau naiv-romantice alteori, însă în niciun caz o poezie rece, ci una care mizează pe iubire și empatie, care își asigură dialogul cu cititorul: ,,fii binevenit – călătorule!/ întru menirea ta cosmică,/ fii binevenit – cititorule!,/ cu inima ta sfințind această carte”, căci ,,A scrie: a citi/ un dialog/ polifonic/ între cititor și scriitor/ dinlăuntrul cuvintelor,/ prin celălalt pentru sine,/ apropiat de smerenie și dor/ întru predicția divină -  a ști,/ un soi de hyper-spațiu – repetitiv/ sub impulsul iubirii – interogativ.” (A scrie, a citi).
     Dincolo de eclectismul versurilor (ce ne-ar putea aminti de Eminescu, Ion Barbu sau Nichita Stănescu), în orizontul liricii românești, demersul poetului se situează voit atipic, de la formă până la conținut, de la metodă și concepție la atmosfera sapiențială recreată, așa cum singur se autodefinește: ,,Versul meu?/ - un fel de apă-vie,/ o transcendere-a ființei dinspre filosofie.” (Zeno cuantic). Așadar, o miză majoră, specifică unei poezii reflexive, grave și minuțioase, în răspăr cu vremurile pe care le trăim, o poezie angrenată în căutarea unui sens integrator și armonios.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul