Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Prin ruinele canonului literar cu Cristian Livescu

        Ana Dobre

 O carte a lui Cristian Livescu, Maeștri & hermeneuți. Prin ruinele canonului literar, apărută în 2007, ajunsă sub ochii mei ca cititor astăzi, nu și-a pierdut, constat, la aproape zece ani de la apariție, nimic din forța de impact, fiind la fel de actuală, necesară și, mai ales, incitantă. Parcurgându-i paginile, mintea nu poate lâncezi, permanent stimulată de înălțimea ca și de verva discursului, de inciziile scurte, precise aplicate textului critic, ideii, de un spirit ardent care crede nestrămutat în valorile spiritului. Cristian Livescu aplică o firească și neostenită critică a criticii într-un context literar nu neapărat confuz, dar forțat și asaltat de „romane inactuale”, „cu iz pașoptist”, convins, de aceea, că misiunea criticii este, în termeni maiorescieni, de a discerne reușitele de eșecuri.
 Călătorind „prin ruinele canonului literar”, el are privirea veșnic trează, înregistrează cu maximă atenție tot ceea ce, esențial, ține de literar și de literatură, dar și de intersectările literarului cu nonliterarul în eseu, manifestă interes pentru valoarea validată în timp și confirmată, prinde și fixează, în panoplia ideilor, în exacte formulări apodictice, judecăți de valoare în care crede, cel dintâi, el însuși. Tabloul critic pe care-l creează e o sinteză a ceea ce, la moment, în primul deceniu al secolului al XXI-lea, literatura română a avut/are mai valoros (Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Gh. Grigurcu etc.) sau/și mai vizibil, mai impetuos în afirmare – Horia Roman Patapievici. Criticul își întoarce privirea în trecutul apropiat pentru a-i supune reinterpretării și reevaluării critice pe Tudor Vianu, Emil Cioran, Petru Creția, Adrian Marino, Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Al. Piru, Vasile Lovinescu, Z. Ornea, Petru Comarnescu, Anton Dimitriu, Radu Enescu, G.T.Kirileanu și Mircea Eliade, Grigore Cugler – avangardistul pierdut în lume. Atenția sa critică, experimentată în drepte judecăți de valoare, se îndreaptă atât către principali, cât și către secundari, pentru a nu pierde nimic nici din istoria vizibilă, nici din „istoria ascunsă” a culturii române contemporane.
 În acest context, seducătoarea teorie a lui Virgil Nemoianu, posibil ucenic al lui Marino, formulată în O teorie a secundarului. Literatură, progres și reacțiune (1996), creează fundalul ideatic și pentru lucrarea lui Cristian Livescu. Distingând între principali și secundari în legătură cu estetica imperfecțiunii, înglobând ideea potrivit căreia „starea cea mai naturală a omenirii este aceea de imperfecțiune”, Cristian Livescu nu uniformizează discursul său critic pentru a-i cuprinde pe legitimi și pe refuzați, ci îi citește cu maximă atenție dincolo de aceste limite ale poziționării în ierarhia ce tinde a se constitui în canon. Cele două teorii în vogă – teoria canonului, lansată de Harold Bloom, și cea a secundarului, lansată de Virgil Nemoianu, integrate în propria proiecție critică, îi oferă șansa de a realiza, într-o viziune integratoare, o panoramă coerentă și posibil de validat critic a primului deceniu al secolului XXI, structurată în cinci compartimente: Eseul ca obsesie a singularului, Arta criticii, Generații și revizori, Prin ruinele canonului literar, Inițiați în tainele «salvate» ale lumii.
 Când vede deceniile de literatură română postbelică prin lupa neiertătoare a „Doamnei de fier de la Paris”, Monica Lovinescu, sau a lui Virgil Ierunca, stilul lui Cristian Livescu se fluidizează, experimentează, cu efecte extraordinare, negația, căci, între secundarii și principalii epocii, alege, în conformitatea și confortabilitatea esteticului, asemenea celor două voci credibile și mult creditabile ale exilului, exultând momentul victoriei multora dintre secundari în deceniile postdecembriste. Adrian Marino, „mai-mult-ca-lucidul-netemperat”, vizionarul fără posteritate critică, deși tineri ca Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, păreau că-i urmează metoda critică, poate fi un exemplu de marginal ce poate accede, totuși, în rândul învingătorilor de mâine...
 Evenimentele marcante pentru perioada contemporană devin eseurile care trădează, la Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici, Luca Pițu ș.a. o „obsesie a singularului”, pentru a da expresie unui mod personal de a vedea lumea în care trăim. Fraza lui Gabriel Liiceanu – „Lăsați cuvintele să spună ceea ce spun”, ca și sintagma „încremenirea în proiect” sunt emblematice prin invitația („apel către lichele”) la „limpezire morală”, la clarificarea absenței disidenței românești. Andrei Pleșu, prins în sintagma „barocul ca personaj”, îmbină strălucit „simțul metafizic” cu „ironia caragialescă” pentru a oferi imaginea societății românești contemporane prin conceptul de inadecvare care, în deosebire de „încremenirea în proiect”, se referă la „sindromul confuziei”, la „apoteoza mocirlei”, la „fatalismul tânguios”, dar, mai ales, la „proasta investiție adorativă față de personalități false”, la versatilitatea, ca efect „al lipsei de convingeri, al adeziunilor supeficiale, nereflectate, al derutei politice”, sintetizate în adevărul dureros: „Când nu ești situat nicăieri, poți fi oriunde”.
 Modelele critice sunt destul de vizibile: Eugen Simion și Nicolae Manolescu. Însă, Cristian Livescu nu întoarce cu totul spatele marilor critici care l-au precedat: Eugen Lovinescu, George Călinescu, Tudor Vianu. Acesta din urmă, care a așezat „critica în descendența esteticii”, transformând-o în artă, este evocat, după model călinescian, la catedră, „în lumea paradisiacă a ideilor”, îmbinând în felul său „sceptic”, având „orgoliul clarității”, erudiția și accesibilitatea. Rămâne tristețea, ca și în cazul lui Adrian Marino, că modelul Vianu nu „a rodit” discipoli.
 Dinastia „călinescienilor”, inițiată de Al. Piru, un „diac benedictin”, devine nu doar o influență modelatoare, ci una catalitică, pentru a conduce la descoperirea de sine. Influența catalitică este evidentă în destinul de critic al lui Nicolae Manolescu, creatorul criticii „artiste”, și în cel al lui Eugen Simion, influențat, totuși, mai multt de „celălalt Eugen” – Lovinescu, așezat sub semnul unei „mentalități estetice” a timpului său.
 Vibrant, exact, incisiv, necruțător când trebuie, Cristian Livescu și-a creat nu numai un stil critic propriu, dar și o modalitate personală de abordare a operelor și a fenomenului literar, ajungând la idealul formulat cândva de Al. Piru – „Este bună acea critică pe care o citim ca pe orice operă de creație, cum citim poezia, nuvela, romanul, drama. Un bun eseu critic este o dramă de idei”. Printre magiștri și hermeneuți, „personajele” lui Cristian Livescu, traversarea „ruinelor canonului literar” românesc este o aventură a spiritului, trăită la maxima tensiune a ideii.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul