Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poveste din Cartierul Vīntului de Seară

        Emil Lungeanu

Florian Huţanu, Cartierul vāntului de seară, 2016


 Verhaerenianul generic sub care Florian Huţanu şi-a pus cel mai recent volum de versuri, Cartierul vāntului de seară (Edit. Rora, 2016), are darul de a aduce īn atenţie, īntre altele, şi faptul – īndeobşte prea puţin cunoscut – că la construcţia şi sistematizarea unui oraş se ţine seama şi de direcţia vīnturilor locale predominante. Īn Bucureşti, bunăoară, cele mai frecvente ar fi, conform specialiştilor, vīnturile din răsărit, pe care aglomerările de construcţii īnalte din Titan şi Pantelimon le īmpiedică să-şi facă mendrele īn restul urbei (pe o pitorească hartă a capitalei īntocmită īn 2012 pentru pagina de internet urban-plan.ro, aceste cartiere figurează sub denumirea „pădure de blocuri”, aşijderea şi zona Militari), dar nici vīnturile ocazionale nu se lasă mai prejos, spre pildă cele de Arminden trase pe la cantinele populare după tradiţionala fasole cu cīrnat. Şi tocmai asemenea unui oraş nou şi-a structurat poetul cartea de faţă, īmpărţind-o īn patru „Cartiere” (īn acord etimologic cu „sfertul” franţuzesc quartier, folosit şi cu īnţeles raional īncepīnd de prin 1480 cel tīrziu) corespunzătoare punctelor cardinale. Nu īnseamnă īnsă că ar decurge de aici, neapărat, şi o anume distincţie mai mult sau mai puţin riguroasă īntre laturile acestui pătrat citadin. Cel mult, discursul liric se mai romanţează īntrucītva odată cu introducerea īn scenă a muzei īn poemele Cartierului de vest, fără ca asta să fie de-ajuns pentru a face din el vreun melodramatic West Side Story. De altfel, filigranul eroticii lui Florian Huţanu („de dimineaţă/ m-am īmbrăcat / cu braţele tale”, „iubito/ striveşte-mă c-un zāmbet” etc.) ar fi greu de conceput pe Broadway, unde gălăgioasele musical-uri l-ar sparge ca pe un pahar de cristal. Pentru acest poet extrem de delicat, este deja Aproape cāntec clipocitul apei produs de „luntraşi scormonind / lanţul de valuri / ca o capcană sonoră”, sau „ploaia căzānd / ca un tril”, cītă vreme „cheile cāntecului/ s-au pierdut”. Altminteri, melodioasă cu adevărat e doar liniştea nocturnă : „Vāntul tālhar / ascuns / īn parfumul rochiei tale // cloşca de stele / zboară speriată / īntr-un ţipăt galactic // pe marginea drumului / doar liniştea.” Notaţii de acest fel predispun la judecăţi pripite, mulţi văzīnd īn lirica profesată de antologatorul Boemei 33 doar o specie de haikudiadă liberă, ca īn doctrina Shinkeiko. Iată de pildă, spre comparaţie cu precedenta compoziţie (Vāntul), o mostră din Meisestsu Naito : „Călăresc prin noapte./ Deasupra, de-a lungul drumului,/ Calea Lactee.” Totuşi, oricīt ai recunoaşte īn aceste solilocvii duhul de „filozof al singurătăţii” al marelui Basho, propria reţetă lirică a lui Florian Huţanu īşi are ca ingrediente definitorii incertitudinea, aproximarea şi vecinătăţile de tip asimptotic, care-i dau un gust enigmatic distinct. El se distanţează deopotrivă de contemplaţia pură a haijinilor şi de brutalitatea examinărilor minimaliste. Astfel, percepţia se vede adesea pusă sub semnul īntrebării prin introducerea modalizatorilor epistemici de incertitudine : „parcă dincolo era un pod / peste un cāmp / cu maci” ; „şi azi e duminică / parc㔠; „poate mă mai vrei / poate nu” etc. Alteori, vagul e produs prin efectul inerţiei : „zborul ultimului cuvānt / mă mai doare īncă”, „īncă mai plutesc / peste vārfuri de flăcări”, „mai scrie-mi / că īncă sunt umbra / surāsului tău” etc. Cele mai multe ocurenţe le au īnsă aproximările modale, incluzīnd chiar şi unele titluri : Aproape cāntec, Aproape apus, „E aproape miercuri / s-a trezit poştaşul / şi aproape miroase a veşti”, „lumina aproape mă doare”, „deasupra colinei / cerul aproape īn genunchi”, „dorinţa īntomnării / aproape-i amānată”, „bătrānul inorog / aproape-i adormit” etc. Analoagă senzaţiei de iminenţă a unui eveniment („seara stă să adoarmă”) este şi proximitatea topologică („Mă plimb prin oraş / cu toamna după mine”), o specie aparte a acesteia din urmă fiind iluzia apropierii asimptotice – bunăoară efectul de orizont din compoziţia Şi dintr-o dată  : „o stradă / tot mai departe”, unde poetul merge „pe drum neumblat” după modelul Robert Frost (dar prin comparaţie cu care, al său, „de mult pierdut / printre buruieni” şi asociat cu „o poartă pe jumătate ruptă”, oferă un tablou al derelicţiei cu totul diferit). Cu sau fără acest joc al non-determinării īnsă, ceea ce dă miniaturilor lui Florian Huţanu adevărata lor măsură este frumuseţea indeniabilă a simplităţii. Dacă ar fi să ne oprim la un singur exemplu, crepusculul din Somn cu vis este o dovadă că poţi scoate emoţie chiar şi din piatră seacă atunci cīnd ai utilajele de foraj necesare : „printre tăceri / la apusul soarelui / bătrānii īşi suflecă mānecile // apoi īnfig adānc hārleţul / īn amintiri // mai tārziu / cumpăna obosită / scoate din fāntānă / doar noapte.” E un tablou căruia i-ar sta foarte bine chiar şi ca ars poetica, dacă te gīndeşti la  „oboseala” cu care cuvintele se lasă scoase anevoie, unul cīte unul, din fīntīna fără fund a sufletului acestui autor pe cīt de sensibil, pe atīt de reticent. Concluzii ? Oricīt ar stīrni īncălzirea global㠄vīntul de seară”, Cartierul lui Florian Huţanu īi rezistă fără să se clatine.  

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul