Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

“Pe o ruină de vorbe fumegă trupul meu tânăr”

        Geo Vasile

Clujean, echinoxist, doctor în filologie, Ion Cristofor a debutat în 1982 cu culegerea de poezie “În odăile fulgerului “, despre care regretatul Radu Țeposu scria în a sa “Istorie tragică & grotescă....” dedicată optzeciștilor că: “face din invenție regimul normal al trăirii. Autorul își admiră, detașat până la dedublare, propria imaginație în care întrevede adevărata fizionomie a realității”. Are la activ eseuri (amintim în treacăt cele trei volume de „Scriitori din Țara Sfântă”), monografii, cărți de interviuri etc. Revine la prima sa dragoste abia în 2001 cu „Marsyas”, urmat în 2004 de “Casa cu un singur perete”, „Sărbătoare la ospiciu“ etc. Cităm câteva titluri din volumele succesive pentru atașanta lor sugestie oximoronică : ”O cușcă pentru poet”, despre care am am scris cândva, având imensa plăcere a descoperirii unui poet veritabil*, “Angore et taedio”, “Geamantanul de sticlă”, ediție româno-engleză. În cele ce urmează, ne vom referi la cel mai recent volum, tot o ediție bilingvă, Nopți de jazz. Nuits de Jazz, Editura Grinta, 2015, Cluj Napoca, 153 p. Versiunea franceză, remarcabilă prin fidelitate filologică,  este semnată de Letiția Ilea.
Să dăm totuși cuvântul poetului cu un fragment din “Noiembrie”, poezie ce amprentează întreg scenariu liric al cărții. Nu e doar o soluție de ars combinatoria, ci chiar de viziune : “ O, sinistră hegemonie a întunericului/și legile umede ca ținuturile palustre/ paiața râde pe înfundate în dulapul cu uniforme/ din care se prăbușesc domnii generali.// din robinetul deschis în bucătărie/năvălesc toată noaptea vaietele ultimei sirene/ foșnește rochia de mireasă a Ofeliei“. Aparent bacovian, trecut prin filtrele magice numite Leonid Dimov sau Virgil Mazilescu, dar și al “corespondențelor” baudelairiene, al ambiguității specifice, al clar-obscurului brueghelian dar și al tușelor impresioniste, acest eșantion are menirea de a oferi o idee despre poezia lui Ion Cristofor ca spectacol fantast, total, baroc în sensul mezalianței de regnuri, de artificial și autentic, de abstragere și totodată coborâre în contingent (cu ticăloșia, lașitatea, cu îngerii în uniformă de polițist, cu spiritul gregar ce încearcă să-și impună dictatura). Ca de pildă această poliedrică metaforă despre condiția a poetului și a poeziei, un laitmotiv al cărții: “E cazul să închidem prăvălia/ Să dăm foc poemelor noastre albastre/ Să ne punem în patru labe, supuși,/ Să intrăm cu botnița trasă pe fețele noastre speriate/ În cușca de tablă a câinelui mort”. Condiția dramatică a poetului este tratată și printr-un subtil joc al imaginarului oximoronic macabru, nervalian, de o expresivitate pe care numai ineditul scenografic al gesticulației poetice i-o conferă : ”Ca o procesiune de lumânări în zăpadă/ ca un șir de cranii în catacombe/ sunt literele și rîndurile cărții/ pe care îți sprijini capul obosit ca pe un catafalac“. Iată echivalentul francez al acestei strofe, spre lauda Letiției Ilea : “Comme une procession de cierges  dans la neige/comme une file de cranĺnes dans les catacombes/ sont les lettres et les lignes du livre/sur lequel tu appuies la tęte fatiguée comme sur un catafalque”. Ion Cristofor este un poet prea citit spre a-și putea îngădui să mai aștearnă pe hârtie inventare de truisme, căci criteriile sale estetice ascultă de daimonul desacralizării, al oniroenigmei, al stupefacției, al imaginarului debusolant generator de frumusețe adesea terifiantă tip “ne agățăm cu disperare de țâțele întunecate ale eventualului”, definind condiția omului, a poetului și poeziei  prin definirea propriei arte poetice, una a autoscopiei, ”a supliciului de-a te întoarce din nou/ în tine însuți”, de a te scufunda, spunem noi, asemeni pescuitorului de perle, ce se întoarce din adâncuri abisale cu ochii sângerănd de nestemate, fie ele și înșelătoare, asemeni unui “paradis provizoriu” sau sirenei găsite dormind în propriul pat. Ion Cristofor scrie o poezie de dragoste cvasisacră prin adorație, neuitând incipitul peisajului cu luna, arbori, pâraie etc, asigurând astfel tabloului cerul prin care să respire: “Părul tău se revarsă verde într-un  lan de grâu îndepărtat ca sunetele unui clavecin la etajul de sus pianul dădea spornic lăsatari,// În transparența sângelui tău curat ca o lacrimă răsare pământul,// albastrul pământ“ - Tes cheveux se répandaient verts dans un champs de blé lontain/comme les sons d’un clavecin/ŕ l’étage d’en haut le piano donnais plein de drageons// Dans la transparence  de ton sang/propre comme une larme/jallit la terre, la terre bleue.”. Poetul, un îndrăgostit perpetuu de viață, femeie și Dumnezeu, nu poate face abstracțe de negativarea lumii și a realului, cvasipreapocaliptic : “Deodată ne-am dat seama că ochiul de viperă al realității/ne privește fără teamă în față și palizi ca varul ne-am strecurat  printre zidurile caselor/ când brusc am realizat că e o toamnă/ fără lumină, fără femei, fără urmă de poezie,/ fără niciun Dumnezeu”. Sau acest portret ce ni se potrivește tuturor: „Tot mai tăcut, tot mai sărac, Te zbați ca frunzele toamna”. Multe versuri au semnul minus în față, semnul însingurării, al damnațiunii, al plânsului bacovian, al pustiirii și înnegurării : ”Bate printre cuvintele de dragoste/ Un vânăt apocaliptic vânt/ În tine crește neauzit/ nebănuit/ un cosmic gol sub forma unei femei//  În timp ce norii îți cern/ din ceruri palidul lor minereu.// Profeți se târguie în deșert. Se face seară în bunul Dumnezeu”. Poezia lui Ion Cristofor compendiază întreaga simptomatologie a alienării, agoniei și anomiei cu care a debutat mileniul trei printr-un rafinament metaforic percutant în dramatismul său implicit, dar și prin recursul la splendoarea marii simplități : ”vŕntul vâslea pe străzi cu eleganta precizie /a unei crime politice// se auzeau în răstimpuri hienele orașului /lătrând în forul /înțesat de mumii și de zvonuri“- “le vent ramait dans les rues avec l’člčgante prčcision/d’un crime politique//on entendait de temps ŕ l’autre les hyčnes de la ville/aboyer dand le forum// bondé de momies et de bruits”.
       Ca și cum pământul, contagiat de o epidemie paroxistică, ar fi fost depopulat de oameni, cărora le-au luat locul alte regnuri, mumii, manechini în transă, sălbăticiuni de pradă, măști, nuduri împietrite, arme letale, poetul nu prea mai are căutare, căci „Poezia și stelele/ nu sunt cotate la bursă./Se crapă de ziuă/ Dumnezeu cară plictisit /luna și stelele ofilite în magazie./Dar eu, netrebnicul tău grămătic//ce să fac, Doamne, îți strig// cu aceste semne// cu aceste șiruri negre//,ce ies din mine ca un roi de furnici.” 
 ----------------------------------------------------------
* Geo Vasile. Poezie română contemporană. Mărci stilistice. , Ed Junimea, Iași, 2010, p.121

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul