Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

În zig-zagul unor contradicţii

        Alexandru George


Cel care examinează scrisul lui Mateiu Caragiale, de la primele încercări literare şi până la documentele cu caracter autobiografic (acte, scrisori, pagini de jurnal şi chiar socoteli puse conştiincios pe hârtie în calitate de administrator al averii celor două fiice ale poetului G. Sion, Maria M. Caragiale şi Florica E. Voinescu) nu poate să-şi înfrângă marea surpriză de a descoperi variatele registre stilistice ale scriitorului în diferite ipostaze şi în diferite epoci, dar mai ales în funcţie de adresant. Şi e o examinare de care n-au beneficiat cei care nu i-au cunoscut performanţele artistice, practic vorbind, până la revelarea corespondenţei din tinereţe cu N. Boicescu şi a multor altor documente scriptice pe care le-a adunat Al. Oprea în „dosarul existenţei“, Mateiu I. Caragiale – un personaj, 1979.


S-a dovedit astfel că Mateiu scria într-un stil exact contrariu, exersân­du-se ca poet în Pajere (de prin 1904), faţă de limbajul franţuzit, forţat până la neverosimil şi artificial din mărturisi­rile autobiografice adresate prietenului său… Dar mai ales că, încă din aceeaşi epocă redacta Remember, pentru ca nu foarte târziu să înceapă, măcar într-un mod nebulos, să atace opera sa capitală, Craii de Curtea Veche.


Tudor Vianu, care, după o considerare generală a omului şi scriitorului, în necrologul foarte amplu din Gândirea, i-a închinat un studiu „teluric“ în Arta prozatorilor români (1941), a putut scrie, pe baza documentelor ce-i stăteau la îndemână: „Poate că nu există o altă scriere a literaturii române care, deopotrivă cu Craii…, să fie construită mai limpede din resursele contrastante ale lexicului“ (p. 127). Eu am adus o completare, arătând că aproape tot scrisul lui Arghezi în proză (gazetărie, romane, tablete etc) oferă aceeaşi imagine, dar am distins între modurile diferite în care aceşti doi scriitori poeţi foarte apropiaţi vădesc aceeaşi vocaţie derivată din natura lor duală, la care se adaugă experienţa formativă, mediul cultural naturalist, dar şi estet, în fine „rasa“ lor de valahi şi bucureşteni predominantă. E vorba de o sumă de caracteristici pe care cei doi o împărtăşesc, prin influenţă sau filiaţie, cu bătrânul Caragiale, căruia însă fibra lirică îi lipseşte aproape complet, iar voinţa de a face poezie nu depăşeşte faza parodiei.


Încât, eu aş pune în cenuşă şi fraza prea categorică a lui Barbu Cioculescu după care acel mare meşter al scrisului care a fost autorul lui Grand Hôtel „Vic­toria Română“, dar şi al lui Kir-Ia­nulea s-ar fi ocupat anume de educaţia literară a copiilor săi, revăr­sându-le câte ceva sau chiar mai mult din vasta sa ştiinţă. Mai ales că acesta, fiind fost revizor şcolar, dar şi profesor, aşadar frecat cu pedagogia, ar fi putut da lecţii de scris şi de literatură.


E o ipoteză pe care eu n-aş accep­ta-o şi pe care n-o sprijină nici o dovadă fermă; cei doi (sau trei) n-au fost profesor şi elevi, cel puţin cât priveşte pe fiul mai mare, pentru că aceştia doi nici n-au vrut în primul rând să fie tatăl şi fiul socotiţi de toată lumea: Ion Luca nu a acceptat să-i dea numele său lui Mateiu şi acesta nu a admis ca un ins aşa de terestru şi de vulgar să treacă drept autorul zilelor sale; pentru asta erau mai buni Caraciolli, Karabătz sau eventual Marele Necunoscut imaginat de beneficiarul însuşi.


I.L. Caragiale n-a avut nici o vocaţie pedagogică, deşi în agitata-i existenţă a ajuns să fie şi profesor; dar, ca să exercite o asemenea profesiune, trebuie să ai cu totul altă structură intelectuală: indulgenţă calmă, atrasă de micul animal în devenire spre un homo umanus.


Tatăl lui Mateiu (şi al celorlalţi Caragiale, cei legitimi) era un tip instabil, nervos, „apucat“, lipsit de vocaţia de a accepta lumea aşa cum era: imaginea copiilor în opera sa e monstruoasă, chiar când e extrasă nu numai din experienţa sa de om matur. El putea avea unele contacte amuzante, dar nu înţelegerea reală a copilului – fenomen firesc în ordinea lumii, pe care raţionaliştii extremişti îl consideră nu în realitatea lui, ci ca pe o expresie a nedesăvârşirii.


În clipa în care Mateiu îi dezvăluie că e autorul unor încercări poetice, tatăl, care habar n-avea cine era băiatul său cel urgisit, rămâne stupefiat – dovadă de cât de puţin îl cunoştea, dar atenţie! se pronunţă admirativ şi porneşte la Iaşi pentru a-i deschide acestuia calea gloriei. Din păcate, nu poate face mai mult, deoarece moare subit la Berlin, după ce culesese unele aprecieri pozitive de la diverşi amici. Raporturile dintre cei doi se încheie aici, pe această notă de surprindere, dar, prin aceasta, nu se anulează trecutul, nici atitudinea fiului frustrat, aşa cum se dovedeşte din ceea ce a urmat şi face obiectul studiului psihanalitic al dlui Ion Vianu, dar şi interesului mai laic al altora.


Printre aceştia din urmă mă prenumăr şi eu care, în mod firesc, am luat cunoştinţă de Jurnalul lui Mateiu mai târziu, după publicarea lui de către B. Cioculescu într-un complex documentar care face din această operă de final una esenţială pentru lămurirea psihologiei omului. În ea, ura împotriva tatălui se dovedeşte constantă şi se exprimă încă o dată categoric, definitiv. Numai că acest „ultim cuvânt“ al fiului este cuprins într-un document destul de neobişnuit, aşa cum şi e de aşteptat de la un scriitor aşa de ciudat: e un jurnal, adică un caiet de notaţii zilnice, dar care e mereu întrerupt de reveniri asupra trecutului care nu sunt doar explicative, precum în Caietul albastru al lui N. Balotă, ci înseamnă serii întregi de incursiuni în trecut, în ordine cronologică, evident cele două modalităţi fiind din unele puncte de vedere contradictorii, deşi servesc aceluiaşi scop, de a-l divulga pe om, cu necazurile şi bucuriile lui trecute sau prezente. E redactat în franţuzeşte şi este cu totul altceva decât acea condensare de procedee baroce ce domină Craii…, mai aproape, fiind, prin sobrietate, de Sub pecetea tainei.


Ceea ce izbeşte la acest text, într-alt­minteri autobiografic decât unele amănunte din operele sale de imaginaţie, este extrema şi gratuita brutalitate, o sinceritate de parcă, vorbind cu sine însuşi, nu pune între autor şi text ecranul nici unei iluzii, ceea ce în celelalte pagini mergea până la autoiluzionare. Deşi restrâns ca volum şi foarte lacunar, el a fost folosit de Perpessicius, care l-a tradus şi a reprodus câteva fragmente, destul de arbitrar alese, pentru ediţia de Opere din 1936. Informaţiile acestea foarte puţine au constituit baza interpretărilor ulterioare. Despre tatăl lui Mateiu şi despre raporturile cu el nu s-au dat fragmentele decisive, desigur pentru că erau prea defavorabile şi lezau familia legitimă a bătrânului.


Prin insistenţa duşmănoasă cu care autorul jurnalului urmăreşte pe cineva, în afară de tatăl autorului se remarcă Al. Bogdan-Piteşti, asupra căruia d. Ion Vianu face consideraţii în spiritul metodei sale ştiinţifice, foarte hazardate şi, cred eu, până la urmă eronate. El crede că acest personaj de foarte proastă reputaţie, generos şi mai mult norocos decât bine inspirat, ar fi preluat rolul (simbolic) al Tatălui, atunci când cel fără majusculă, dar cu o realitate certă, a părăsit această lume. El l-a ajutat pe tânărul Mateiu, cu care se cunoscuse doar vag în cercurile artistice şi ziaristice bucureştene; după moartea lui Caragiale, mai precis după demisia cabinetului conservator (1913-1914), fiul său rămăsese, în calitate de takist, fără nici o sursă de întreţinere, deoarece era greu de închipuit că văduva cu doi copii legitimi pe cap se interesa efectiv de soarta bătrânului şi de mama acestuia năpăstuită. Cei doi locuiau împreună în cartierul Crângaşi-Grant, mama lui Mateiu, bătrână şi neputincioasă, se afla în sarcina acestuia, poate cel mult ajutată sporadic de fratele ei rămas în str. Frumoasă, unde locuia Caragiale însuşi, „cumnatul“ său fiind la aceeaşi adresă proprietar al acelei case prin matrimoniu. Mateiu nu pomeneşte deloc de relaţiile cu mama sa vitregă, care până la catastrofa războiului nu dusese o viaţă de lux după moartea soţului ei. Aducându-şi aminte că e un autentic boier, Mateiu, văzând că takismul său nu-i mai oferea fructuoase perspective, se îndrumă realist spre alţi politicieni din acelaşi spectru conservator, în tot cazul non-liberal, o atitudine ce-i va rămâne constantă până la moarte, când, ce-i drept, intrase şi el în elită prin căsătorie şi prin aderenţa constant urmărită. Întrebarea e: nu cumva îi aparţinuse dintotdeauna, chiar şi fără să facă apel la fantezie? Şi la fantomele trecutului istoric, fără realitate efectivă, dar cu nume doar sonore?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul