Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Am tot fugit de meseria de scriitoare...

        Gabriela Adameşteanu

Interviu realizat de Dan Stanca
               
Dan Stanca: Dragă Gabriela Adameşteanu, eşti unul dintre prozatorii români cei mai valoroşi, mai ales că pentru tine scrisul nu a fost şi nu este un exerciţiu artizanal, ci un mijloc, zic eu, de limpezire a conştiinţei. Crezi că la ora actuală, la noi, dar şi în lume, această tendinţă predomină, sau simţul moral al scriitorului este într-o continuă atrofiere?


Gabriela Adameșteanu: Mulțumesc pentru generozitatea aprecierii tale.  Nici pentru tine scrisul nu este „un exercițiu artizanal”: acesta este  unul din punctele unde ne întâlnim.  De cîte ori te citesc, îmi dau seama de miza grea a cărților tale, chiar dacă unele lucruri le văd altfel decît tine .Și asta dă varietate scrisului nostru. Ca să-ți spun drept, însă, întrebarea ta m-a blocat. Mi-au venit în minte contraexemple de scriitori mari al căror simț moral este pus  în discuție: cel puțin când îi comparăm cu criteriile noastre.  N-are și morala  o anume relativitate? Tolstoi și Flaubert au scris romane ”despre adulter” ca să avertizeze femeile că îl vor plăti cu viața? Cel puțin în privința moralistului Tolstoi ne putem aștepta, dar cât de adevărate și atașante sunt personajele lui care au călcat strâmb! În schimb, cât de neconsistent mi s-a părut personajul dintr-un roman bine cotat acum un deceniu, al lui Alice Ferney, în care femeia timpurilor noastre își îmbogățește viața de soție cu o relație extraconjugală, fără prea mare suferință, luând doar partea bună a celor două experiențe. Nu cumva talentul scriitorului dă  încărcătura morală a cărții ? Mărturisesc că sunt derutată pe acest teren, unde nu lucrez decât cu instinctul de prozator. Un prim moment de derută mi l-a dat celebrul roman nonfictiv Cu sânge rece al lui Truman Capote. Eram uluită că acei criminali cu sânge rece ai unei familii fericite puteau fi sondați, explicați, analizați atât de magistral, cum a făcut-o Capote, aducându-i până la punctul în care s-ar fi putut declanșa înțelegerea și compasiunea cititorului  față de marile lor frustrări. Eu, însă, am rămas cu sentimentul de oroare și dezgust față de ei. Dacă  simțul moral este  important pentru prozator, el trebuie cât mai bine ascuns, există riscul  să cazi în capcanele eticismului . Ceea ce predomină în lume în acest moment este ideea de ”tiraj”, de ”vânzare”. Este o perioadă accentuat comercială, dominată de marketingul autorului, aflat pe primul loc, după care urmează marketingul cărții. Conținutul ei trebuie să aibă cârlige ca să agațe cititorul. În privința simțului moral al scriitorului, așa cum vezi, nu știu ce să spun. Când am început această profesiune, eram marcată de vinovăția celui care ia bucăți din viața ceorlalți (dar și a lui, deci un anume exhibiționism) ca să-și scrie cărțile. Noaptea s-a întâmplat să-mi visez prototipuri de personaje care îmi reproșau acest lucru. Din acest punct de vedere, scriitorul dintotdeauna mi s-a părut amoral.
 
Dan Stanca: Între „Dimineaţa pierdută” şi „Provizorat” se întinde o acoladă de vreo trei decenii. Intervalul acesta de timp a însemnat pentru unii enorm, alţii însă au trecut ca gâsca prin apă. Cum te simţi după consumarea atâtor ani în jocul acesta dintre memorie şi uitare?


Gabriela Adameșteanu: Acum mi se pare scurt, mi se pare că a trecut repede. Nu cred că aș fi putut scrie mai multe cărți decât am acum : patru romane, două volume de povestiri, unul de memorii. Poate încă unul de povestiri, încă unul de memorii, cam atât. Am tot fugit de meseria de scriitoare. Mi s-a părut incompatibilă cu viața pe care voiam s-o trăiesc, nu s-o scriu. Sunt mereu pauze mari între cărțile mele, nu aveam răgazul și condițiile necesare, dar nu aveam nici ”proiectul, ” cum se spune azi, să tot scot o carte la doi ani, ca să fiu mereu pe afiș, în ochii publicului. Am vrut de fiecare dată să scriu despre ”ceva”, o obsesie pe care mi-o dăduse viața trăită și observată, și s-o fac atât de bine cât pot eu.  


Dan Stanca: După mine nu poţi fi romancier adevărat dacă nu ai o sensibilitate specială pentru istorie. Romanele tale o dovedesc. Dar dacă ai fost mereu preocupată de trecut, nu ai simţit şi tentaţia privirii către viitor? Scriitorul, la urma urmei, este, - vai, ce vorbă mare – şi oleacă profet...


Gabriela Adameșteanu: O, nu. Știu că este un trend acum, și sunt scriitori mari care au făcut/fac proiecții ale viitorului, deseori sumbre, dar eu nu vreau să-l imaginez. De aceea am și o frază, cea mai citată din Provizorat : ”Nu viitorul ne aduce cele mai mari surprize, ci trecutul pe care nu încetăm să-l citim toată viața.” Am scris-o sub ”dicteu automat”, nu știu dacă este adevărată.


Dan Stanca: Ai vreo nostalgie pentru perioada directoratului de la revista „22”? Ştii foarte bine că de la un punct încolo scriitorul şi gazetarul nu prea fac casă bună împreună... Sau eşti de altă părere?


Gabriela Adameșteanu: Sigur că sunt de părerea ta în privința scriitorului și gazetarului, fiindcă amândoi am trecut prin asta, mult timp.  În primii 10 ani ca redactor-șef la ”22” nu am scris decât câte ceva în jurnale personale, și cel mai gros caiet de acest fel l-am uitat într-o cofetărie în Viena. Nu mă apucam să fac notele astea decît atunci când, rar, reușeam să ies complet din cercul de fier al revistei, adică eram plecată pentru cîteva zile din țară. Chiar din avion aveam chef să fac astfel de note, care nu prea servesc la nimic, era  doar o formă de a mă regăsi. Deci gazetarul confiscă timpul și insuflă scriitorului obsesii atât de vii și perisabile, încât acesta e dat la o parte. Chiar și după ce iese din gazetărie, tot îi mai stă în spinare scriitorului și îi mișcă mâna, sau vrea să i-o miște el. Nu, n-am nici o nostalgie de la perioada lui ”22”. Mi-au făcut un bine scoțându-mă, fiindcă nu mai eram în stare să mă extrag de acolo, deși începusem să mă plictisesc. Am venit acolo fără să știu nici gazetărie, nici  manageriat cultural (fusesem șefă, de altminteri tolerantă, doar acasă la mine, cu copilul meu). Am venit plină de încântare față de GDS și plină de iluzii față de presă, ignorantă în politică etc. După un deceniu văzusem ”totul”, îmi construisem propria mea individualitate care nu se prea mai potrivea cu a colegilor influenți din GDS. Plecarea de acolo mi-a dăruit altă viață, a mea, prima mea viață de scriitor. De gazetărie nu m-am vindecat ușor, am mai făcut şapte ani Bucureștiul Cultural, suplimentul care-mi aparținea fiindcă trebuia să aduc si banii, și colaboratorii etc. Mai eram legată încă de mica echipă de la ”22”. L-am oprit acum trei ani și, la fel ca după ”22”, m-am întrebat : de ce am pierdut atîta timp cu el? Întrebări standard, ca și după despărțiri, când te miri  : de ce naiba am stat atâția ani cu el/ea ?  Interesul s-a dus, și nu mai înțelegi. Nici gând de nostalgie.


Dan Stanca: A te întreba la ce lucrezi acum sună banal şi groaznic de previzibil. Aş vrea să ştiu însă cât de rodnică este pentru tine tăcerea. Nu activitatea propriu-zisă mă interesează, ci acele perioade când autorul nu face nimic, stă într-un fel de aşteptare despre care nu ştie unde o să-l ducă, lasă lucrurile, cum ar veni spus, să se coacă de la sine...


Gabriela Adameșteanu: Ai dreptate, tăcerea este doar aparentă, scriitorul lucrează în permanență. După ce am început să scriu, am pierdut noțiunea de vacanță. Dar de mai multă vreme scriu tot timpul, chiar dacă nu se vede. Am un roman început de vreo 10 ani. A fost paralel cu Provizoratul, cu Anii Romantici, și chiar cu o traducere pe care am terminat-o în primăvară, biografia literară a unei scriitoare care a murit după ce a luat, în 1962, premiul Goncourt -Disparițiile Anei Langfus, de Jean Yves Potel. A fost o greșeală că l-am tot întrerupt, fiindcă am tot rescris primele 250 de pagini. Am și publicat mult din el, am și anunțat în ultima vreme că se va numi Fontana di Trevi. Mai are o parte nescrisă, nu știu cât de mare.


Dan Stanca: Şi în încheiere doresc o mărturisire. Care pagină din tot ce ai scris ţi-a oferit cel mai frumos acord cu tine însăţi? Nu mă refer deci la pagina cea mai valoroasă, ci la cu totul şi cu totul altceva... Mulţumesc mult...


Gabriela Adameșteanu: Iar m-ai blocat. M-am gândit vreo zece zile la asta. Cred că este finalul Anilor Romantici. Este aceeași ”teorie” cețoasă despre relația inexplicabilă  dintre destinul și geografia vieților noastre.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul