Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Scene dintr-o căsnicie” sau un alt mod de a face teatru

        Dana Pocea

În „Lanterna magică”, volum autobiografic, Ingmar Bergman ne destăinuie că părinţii săi „trăiau o criză sfâşietoare fără început şi fără sfârşit”.  Iar viața lor l-a marcat puternic. Simţim asta în temele și obsesiile artistului de mai târziu. „Nu auzisem niciodată vorbindu-se despre libertate şi cu atât mai puţin nu-i cunoşteam gustul” scrie el amintindu-și de o copilărie rigidă și de consecinţele ei. Urmărindu-i filmografia, lesne se poate constata că filmele aduc în discuţie întrebări despre existenţă, moralitate, singurătate, credinţă, claustrare. Susan Sontang e de părere că filmul Persona  este „o meditaţie asupra individului  (...) şi a relaţiilor lui cu alţii”. Întreaga sa operă, de altfel, e fascinată şi influenţată de o astfel de problematică. Despre Scene dintr-o căsnicie, pelicula, se ştie că întâi a fost serial de televiziune, iar ulterior, într-o versiune mai scurtă, adoptată pentru marele ecran. Și aceasta, ca toate filmele lui Bergman, a stârnit controverse, mai ales că în perioada anilor şaptezeci a provocat numeroase divorţuri. Subiectul e teribil de actual  și la noi astăzi. Am auzit nu de mult la buletinele de știri media că rata divorţurilor a ajuns la 25% din numărul de căsătorii, cum și că femeile sunt acelea care, invocând infidelitatea partenerului, pun punct căsniciei.
 Radu Jude, cunoscutul regizor de film, nu întâmplător și-a ales Scene dintr-o căsnicie (tradusă de Carmen Vioreanu)  pentru a-şi face debutul în teatru.  Opțiunea lui are o dublă miză: existențială și estetică. Prima nu se îndepărtează de pragul psihologicului, dimpotrivă, apasă pe acumulări-limită, îl supralicită, meținând drama, tensional vorbind, la un nivel exploziv. Cea de a doua ține de structura cinematografică a scenariului, configurată pe orizontală, care lasă spații deschise pentru analogii și vizualizări subtile, organic inserate în ”poveste”, lipsite de excese barochiste care să-i afecteze ritmul și transparența. Într-un decor static, sugerând  un apartament tip studio, minuţios imaginat de Iuliana Vîlsan, un cuplu aparent normal,  Johan şi Marianne, „conversează”, inducând de la început o stare de nelinişte, două ore şi patruzeci de minute, fără ca spectatorii să-şi piardă o clipă interesul. Orice detaliu creat are  un limbaj propriu, transmite un mesaj subliminal. Fiecare obiect în sine conține emoție. Pune pe gânduri, de pildă, contrastul  dintre cele două culori, gri și roşu, care îmbracă încăperea. Între multiplele  semnificaţii roşul o are şi pe aceea că anunţă primejdii. Un pat „procustat”, acoperit de o cuvertură gri, brăzdată de o fâşie roşie, tronează oglindit (deformat) în plafonul-oglindă. Un brad uscat de Crăciun, un cub Rubik, posterul Personei și o găleată cu flori roşii (firește, artificiale) atrag atenţia. Cele din urmă, considerate de Johan un fel de „les fleurs du mal”, funcţionează în spectacol ca un motto, având ceva comun cu  tragismul condiţiei umane moderne din poezia lui Baudelaire. În această mise en scene, printre semnele „plantate” în decor, Radu Jude îşi  conduce interpreţii sigur, reușind să radiografieze vidul unei căsnicii. Dacă în prima scenă Johan (Ion Rizea), soțul, calm, ușor apatic, plictisit, strânge ornamentele din bradul de Crăciun, pe Marianne (Alina Ilea), soția, vizibil tulburată, recunoscând că nu-i este în fire să aibă primul impuls, o îngrijorează căsnicia unor prieteni pe cale de destrămare, amânând să-i spună soţului că e însărcinată. Când o face, vestea  cade ca un fulger.  În  jocul lui Rizea se insinuează imediat panica, mascată de o oarecare stăpânire de sine, intenția fiindu-i să se arate echidistant față de hotărârea soţiei cu privire la  avort. Fără să-și ascundă vulnerabilitatea, în schimb, partenera își dozează cu sensibilitate îndoielile și frământările interioare. În cele din urmă, întreruperea sarcinii se produce. După înfruntări repetate, cu răbufniri dezlănțuite de sexualitate, cu explicații hilare, cu justificări ridicole de a salva ceea ce nu mai e de salvat (v. vizita spășită a soțului la spital), „baierile” căsniciei cedează. Oare de ce simţim nevoia să ne raportăm la alţii când vine vorba despre noi? Simplu : „nu e pasional dar nu putem cere totul, există alţii care o duc mai rău”. Întrebări  apar, de altfel, cu grămada în spectacol. Numai că Radu Jude nu oferă răspunsuri, ci analizează în gros-plan sentimente, reacţii, confuzii, explorează, cu apetit cinematografic pentru adevăruri extreme, o dramă dilatată până la limita paroxismului. Momentul când Marianne află că va fi părăsită nu este doar extrem de dificil de interpretat, ci și de o frumuseţe teatrală stranie, dureroasă. Alina Ilea obține aici,  cuprinsă de vertij, de confuzie, o destructurare totală a personalității. În scena de dragoste care are loc, la insistenţa ei, corpurile lor se mișcă automat, ca și când ar fi expuse la o biciuire masochistă, iar efectul e cu atât mai năucitor cu cât ele sunt reflectate, disparate și chinuite, în plafonul camerei.
O idee inspirată a lui Radu Jude, cu o motivație de fond, este distribuirea în Marianne,  în câteva scene de după experiența eșuată cu Johan, a unei alte actrițe.  Claudia Ieremia,  într-un continuu derby al sentimentelor, amintirilor, senzualității, e exact ceea ce trebuie în accepțiunea de femeie emancipată, cu iubit, cu un nou look, dar și de mamă ce-și crește singură fetele. Când se vede cu Johan, încă soţul său, ca să semneze actele de divorţ, deși practic niciunul nu-şi mai doreşte oficializarea lor, o atracţie irepresibilă se trezește în amândoi. Fizic şi moral la pământ, răcit cobză, Johan  se tratează cu vodcă şi filozofează: „iadul este locul unde nimeni nu mai crede în soluţii”. Marianne însă nu-l iartă. Ironic, cu  cinism parșiv feminin, îi aruncă în față că e un ratat. Motiv pentru care se ajunge la o încăierare veritabilă, încărcată de erotism, concretizată într-un amor frenetic, dar și la o revelație a fostei soții : „Trebuia să ne batem mai demult”. Secvenţa e excelent jucată atât de Ion Rizea cât și de Claudia Ieremia. După  zece ani de la despărțire, blazată, convinsă că iubirea, parafrazându-l pe Sfântul Pavel, e tandreţe, camaraderie, îngăduință, Marianne, odată cu reîntoarcerea în rol a Alinei Ilea,  în timp ce cu un ultim efort, dar fără izbândă, aranjează pătrăţelele de pe cubul Rubik, îi spune lui Johan, acum devenit amant, „am ratat ceva important”, pe când acesta, personajul mereu frustrat,  pendulând între soţie şi iubiri pasagere, într-o scenă „filmată” parcă în ralenti, îmbracă pijamaua cam scurtă a actualului soţ, așezându-se pe pat cu speranța că-şi va găsi liniştea în somn. Mă întreb totuși dacă nu cumva tabloul final e prea decrepit și împins spre melodramă. În ceea ce mă privește, nu cred că iubirea e îngăduință. Îl prefer pe Gherasim Luca : „miros părul iubitei şi totul se reinventează”. Dar să revin la Radu Jude  şi să subliniez că „aventura” lui  scenică e un mare câștig pentru teatru. Poate pentru un alt mod de a face teatru.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul