Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Menestrel de baştină

        Dumitru Ungureanu

 Tudor Gheorghe este un nume care greu suferă īnghesuiala sub coviltirul - altfel īncăpător - al rockului. Totuşi, este un brand ce nu poate fi neglijat de nicio antologie romānească a genului, dacă autorii ţin la acurateţe. Asemuit īntr-o vreme cu Bob Dylan sau Leonard Cohen, luat cu arcanul de Adrian Păunescu īn ceata practicanţilor de „muzică tānără”, Tudor Gheorghe a ştiut să se scuture de orice vremelnicie şi să-şi ridice propria carieră, fără compromisuri prea comerciale. Sau, dacă trebuie căutat de vreunul, sigur l-a (de)săvārşit pentru a-şi surprinde cu noi desfătări spectatorii, nu puţini, şi extrem de fideli. Cāţi dintre rockerii băştinaşi se pot māndri cu o prezenţă constantă de aproape o jumătate de secol īn săli de spectacol pline?
 L-am auzit prima dată īn primăvara lui 1971. Era o zi īnsorită, cu pămāntul īncă reavăn, iar eu mă străduiam să curăţ crengile unor salcāmi ucişi indirect de colectivizare. (Lipsit de pămānt, tata opintea să mărească suprafaţa necesară porumbului de mămăligă prin defrişarea păduricii aproape seculare din spatele casei.) Memoria păstrează şi redă grozăvia faptei, dar sāngele tresaltă şi se ostoieşte la amintirea cāntecelor difuzate de micul radio Electronica, īmbrăcat īn husă de piele maro, pus pe-o buturugă, la soare. Nimic din ce auzisem pānă atunci nu semăna cu piesele transmise vreo jumătate de ceas, după-masă. Vocea lui Tudor Gheorghe suna parcă din adāncul inimii salcāmilor şi plāngea laolaltă cu ei. Simultan, glasul cu timbru maiestuos mă īmbărbăta, īmpingāndu-mă parcă spre noi orizonturi. Dar orizonturile acelea au fost tot mai sterpe...
 L-am văzut apoi pe Tudor Gheorghe īn concertele cenaclului condus de poetul-pereche. Şi acolo se detaşa net de liota folkiştilor, mai degrabă oportunişti decāt artişti. S-a retras destul de iute, n-avea ce căuta printre haidamaci şi fufe de ambele sexe. Discul Viaţa lumii (1974) atesta oficial un cāntăreţ al cărui har melodic imens nu era ajutat şi de unul poetic pe măsură. Aici e buba. Tudor Gheorghe putea deveni un fenomen mondial, precum cei doi americani, şi asemeni rusului Vladimir Vīsoţki. Dar el s-a limitat a pune pe muzică versurile altora. N-a īndrăznit să-şi cānte propria poezie, n-a mers pānă la capăt cu despuierea de sine, cum fac toţi actorii mari. Tudor Gheorghe este un actor, mai degrabă al propriei vocaţii. Devenit o adevărată companie de producţie după rătăciri īn politichie, s-a pornit să readucă la viaţă cāntecele anilor interbelici. Experienţă căpătase ştergānd de uitare balade consemnate la Institutul de folclor. (Cu ele am făcut primele īnregistrări pe magnetofonul cumpărat din economii subsecvente unui an de serviciu operativ la īnaltă ficţi... pardon, tensiune!) Ascultānd versurile cāntate de vibrantul vocalist, m-am apucat de citit poemele blagoslovite. E un favor pe care poeţii nu i-l pot īntoarce.
 Şi mă īntreb: cum ar fi ca versurile astea să fi fost cāntate īn engleză? Sau ca polivalentul oltean să depăşească ambiţia de-ai īntrece doar pe „lăutarii” noştri, luāndu-se la trāntă cu menestrelii generaţiei sale de pretutindeni? Pentru că, indiscutabil, Tudor Gheorghe aparţine cosmopolitei culturi pop-rock, nu celei tradiţionale.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul