Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Antimodernii

        Antoine Compagnon


De la Joseph de Maistre la Roland Barthes



Fragment tradus din limba franceză de Irina Mavrodin



O serie de teme caracterizează antimodernitatea înţeleasă nu ca neoclasicism, academism, conservatorism sau tradiţionalism, ci ca rezistenţă şi ambivalenţă a unor adevăraţi moderni. Topoi apăruţi chiar îndată după Revoluţia Franceză şi retrăiţi de două secole sub variate forme, sunt figuri ale antimodernităţii care pot fi reduse la un număr restrâns de constante – la şase, mai exact – şi, chiar şi aşa, ele alcătuiesc un sistem în care se întretaie adeseori. Pentru a descrie tradiţia antimodernă, indispensabilă este, în primul rând, o figură istorică sau politică: desigur, contrarevoluţia. În al doilea rând, este nevoie de o figură filozofică: ne gândim, fireşte, la filozofia anti-iluministă, la ostilitatea existentă împotriva filozofilor şi filozofiei secolului XVIII. Apoi, ar mai fi şi o figură morală sau existenţială, care ar califica raportul dintre antimodern şi lume: peste tot se regăseşte pesimismul, chiar dacă moda pe care el a prilejuit-o nu s-a declarat decât la sfârşitul secolului XIX. Contrarevoluţie, anti-iluminism, pesimism, aceste prime trei teme antimoderne sunt legate de o viziune asupra lumii inspirată de ideea răului. Iată de ce a patra figură a antimodernismului trebuie să fie ori religioasă, ori teologică; păcatul originar face parte din decorul antimodern obişnuit. În acelaşi timp, antimodernul are o valoare, compunându-şi un canon literar, pentru că el defineşte o estetică: aceasta poate fi asociată celei de-a cincea figuri a sa, sublimul. În sfârşit, antimodernul are un ton, o voce, un accent singular; îl recunoaştem, cel mai adesea, pe antimodern după stilul său. Iată de ce a şasea şi ultima figură a antimodernului va fi o figură de stil: ceva ce ar putea fi numit vituperaţie sau imprecaţie.


Antimodernii sunt, înainte de orice, nişte scriitori prinşi în curentul modern şi cărora acest curent le displace: „A murit din dezgust faţă de viaţa modernă; 4 septembrie l-a ucis“, îi scrie Flaubert prinţesei Mathilde în legătură cu dispariţia lui Théophile Gautier în 1872, după război, înfrângere, Comuna din Paris şi instaurarea – cu începere de la 4 septembrie – a unei republici care nu-l bucura. Cel mai vechi prieten al său murise din „dezgust faţă de infecţia modernă“, precizează el într-o scrisoare către Ernest Feydeau, sau din „dezgust faţă de «stârvul modern» – erau chiar cuvintele sale“, potrivit unei scrisori adresate lui George Sand. În acest elogiu funebru sunt reunite toate trăsăturile antimodernismului şi asta în doar câteva rânduri: antidemocratismul – Flaubert răspunde unei scrisori adresate lui de George Sand „prin injurii împotriva democraţiei; asta o să mă uşureze“, îi mărturiseşte el prinţesei Mathilde; catolicismul – „Nu mi-ar fi plăcut să nu aibă parte de o înmormântare catolică, fiindcă bunul Théo era, de fapt, catolic precum un spaniol din secolul XII“; vituperaţia – „[…] dac-ar fi trebuit să ţin eu elogiul funebru la înmormântarea lui Théo, aş fi vorbit despre ceea ce l-a făcut să moară. Aş fi protestat în numele său împotriva băcanilor şi împotriva lichelelor. A murit pentru că şi-a înghiţit în el mânia vreme îndelungată. Aş fi exprimat, aşadar, câte ceva din această mânie“; pesimismul: „Noi suntem de prisos. Lumea ne urăşte şi ne dispreţuieşte, ăsta-i adevărul. Deci, noapte bună! / Dar înainte de a crăpa, […] vreau să mă «golesc» de fierea de care sunt plin. Îmi pregătesc, aşadar, voma. Va fi copioasă şi amară, te asigur.“


Contrarevoluţie, anti-iluminism, pesimism, păcat originar, sublim, vituperaţie: vom trece în revistă aceste şase figuri ale antimodernismului, descifrându-le în primul rând la De Maistre, Chateaubriand şi Baudelaire – sau la Proust, fără a exclude alte modele sau antimodele complementare. Barbey d’Aurevilly îi grupa, în 1851, sub titlul Profeţii trecutului, pe Joseph de Maistre, Bonald, Chateaubriand şi Lammenais, care, „pentru a croi viitorul ca nişte magiştri, posedau o măsură care le lipseşte adversarilor lor“. El răsturna astfel o denumire injurioasă într-un elogiu. Dar oare toţi aceşti profeţi ai trecutului invocaţi de Barbey d’Aurevilly erau nişte antimoderni? De Maistre şi Chateaubriand cu siguranţă, căci erau înzes­traţi cu „geniul celor ce au o privire de ansamblu“, după cum spune Barbey d’Aurevilly, dar Bonald şi Lammenais probabil că nu erau, fiindcă au fost nişte „arhitecţi ai adevărului“, care au înşirat şi au compus multe pagini. Antimodernul, modern fiind prin chiar acest fapt, scrie cu greu.


Nu există o descriere mai bună a antimodernului decât aceea realizată prin portretul încrucişat pe care li-l face Émile Faguet lui De Maistre şi lui Bonald, portret prin care se subliniază cât de „opusă este natura intelectuală a unuia faţă de a celuilalt“. De Maistre „este un pesimist“ care exagerează cât poate de mult existenţa răului, în timp ce Bonald este „un optimist“ care „vede ordinea şi binele imanente acestei lumi“. „Unul este extrem de complicat şi insidios, cu nenumărate meandre. Celălalt […] are sistemul cel mai simplu, cel mai scurt şi cel mai direct. Unul este peste măsură de paradoxal şi crede că o idee care nu te uimeşte este prea simplă ca să fie adevărată. Celălalt n-ar vrea să spună decât lucruri cu totul tradiţionale şi care au existat şi vor exista întotdeauna. […] Unul e mistificator şi mereu dispus să contrarieze, riscând scandalul pus în slujba adevărului. Celălalt – grav, sincer şi de o probitate intelectuală absolută.“ Pe scurt, „unul este un minunat sofist, iar celălalt – un scolastic încăpăţânat“.


Noi îl preferăm pe cel dintâi: pesimist, complicat, paradoxal şi mereu dispus să contrarieze. Ne interesează mai puţin istoria ideii de „reacţiune“, desemnare politică depreciativă, apărută în timpul Revoluţiei, după Termidor, şi fixată cu sensul ei modern încă dintr-o broşură din 1797 a lui Benjamin Constant, intitulată Despre reacţiunile politice; sau, aceasta fiind încă şi mai ancorată în istorie, de descrierea taxinomică a variantelor extreme ale dreptei, începând cu Teroarea albă şi cu ultracismul, şi mai mult teoria antimodernităţii – filozofia ei, estetica ei, literatura ei – şi, împletind istoria intelectuală cu istoria contextuală, receptarea modernă a lui Joseph de Maistre, urmele pe care le-a lăsat în modernitate. O întrebare va rezuma interesul nostru pentru antimoderni: chiar dacă intempestivi sau inactuali, cum se exprima Nietzsche, n-au fost ei, oare, adevăraţii întemeietori ai modernităţii şi reprezentanţii ei cei mai de seamă?! […]


Antimodernii sunt, oare, fiii contrarevoluţionarilor? Cu toţii au luat poziţie împotriva Revoluţiei, dar toată lumea a vorbit de Revoluţie.


Ideea de contrarevoluţie părea puţin probabilă înainte de Revoluţia Franceză, dar ea era lansată încă din vara anului 1789 şi a fost teoretizată de Edmund Burke, în Reflecţiile sale asupra Revoluţiei din Franţa, publicate în noiembrie 1790. A căpătat amploare atât de repede, fiindcă cele mai multe dintre argumentele sale fuseseră puse la punct înainte de 1789, de către antifilozofi, aşa cum amintesc lucrările recente inspirate de noul interes pe care l-au suscitat precursorii contrarevoluţiei. Contrarevoluţia este inseparabilă de Revoluţie; este dublul acesteia, replica, negarea, combaterea sa; este un obstacol în calea Revoluţiei, pe care o contracarează, aşa cum face reconstrucţia în faţa distrugerii. Şi s-a prelungit cu intensitate de-a lungul secolului XIX (până în 1889, cel puţin: Paul Bourget cerea pe atunci ca „opera ucigaşă a Revoluţiei franceze să fie destrămată sistematic“) şi, poate, şi al secolului XX (până în 1989, când a şi fost comemorată). Contrarevoluţia e fascinată de Revoluţie, ca şi fidelitatea faţă de tradiţia opusă cultului progresului, ca şi pesimismul păcatului originar opus optimismului, care vede în om o fiinţă bună, ca şi îndatoririle individului sau drepturile lui Dumnezeu, care intră în conflict cu drepturile omului. Contrarevoluţia apasă asupra Revoluţiei, sau împotriva ei, asemenea apărării aristocraţiei sau a teocraţiei în faţa afirmării tot mai puternice a democraţiei.


Contrarevoluţia figura printre cele 418 cuvinte noi adăugate în Dicţionarul Academiei din 1798, definită ca o „a doua revoluţie, în sens contrar faţă de prima, care restabileşte lucrurile în starea lor precedentă“, iar contrarevoluţionarul era definit ca un „duşman al Revoluţiei, care acţionează pentru a o răsturna“. Cu începere din 1789, contrarevoluţia se defineşte prin voinţa de întoarcere la Vechiul Regim sau măcar de a salva ce se mai poate salva, de a nega schimbarea, de a „menţine“ (în Florile din Tarbes sau Teroarea în lumea Literelor, Jean Paulhan îşi justifică din nou critica pe care o aduce tradiţiei moderne – modernului devenit tradiţie – prin polaritatea între Teroare şi Menţinere).



Antimoderni sau contramoderni



Contrarevoluţionarul este mai întâi un emigrant, la Koblentz sau la Londra, în curând exilat chiar şi la el acasă. El îşi afişează detaşarea, fie reală, fie spirituală. Şi orice antimodern va rămâne un emigrat din interior sau un cosmopolit reticent când vine vorba să se identifice cu sentimentul naţional. El fuge fără încetare de o lume ostilă, precum „Chateaubriand, inventatorul afirmaţiei «Eu nu mă simt bine nicăieri»“, după cum spune Paul Morand, care surprinde aceeaşi tendinţă la toţi precursorii aceluia: „Gustul pentru camera cu chirie mobilată, pe care-l întâlnim la Stendhal. «Această cumplită maladie: oroarea de a avea un domiciliu stabil», cum spune Baudelaire. / Să vagabondezi, ca să te eliberezi de obiecte. / Cele două nihilisme: nihilismul stângist, nihilismul reacţionar.“ În ultimul poem din Florile răului (1861), Călătoria, este enunţat Crezul antimodern. Faţă de tradiţionalist, care are rădăcini, antimodernul nu are nici acoperiş, nici masă, nici pat. Joseph de Maistre semnala cu deliciu obiceiurile contelui Strogonov, mare-şambelan al Ţarului: „În vastul său palat, nu avea un dormitor al lui, nici măcar un pat în care să se culce mereu. Dormea cum făceau vechii ruşi, pe un divan sau pe un mic pat de campanie, pe care şi-l muta din loc în loc, după cum avea chef.“ Barthes avea să guste din plin acest pasaj, pe care l-a descoperit în antologia lui De Maistre, procurată de Cioran, şi care i l-a reamintit pe bătrânul prinţ Bolkonski din Război şi pace. Pentru el, totul îi poate fi iertat lui De Maistre.


Contrarevoluţia intră în conflict cu Revoluţia – este a doua trăsătură – în termenii (moderni) ai adversarei sale; îi dă o replică Revoluţiei, potrivit unei dialectici care le leagă în mod iremediabil (ca pe De Maistre de Chateaubriand sau pe Voltaire de Rousseau): astfel, antimodernul este modern (aproape) încă de la origini, înrudire care nu-i scăpase lui Sainte-Beuve: „Nu trebuie să-l judecăm pe marele De Maistre ca pe un filozof imparţial. În ceea ce face, mai există urme războinice, există ceva ce mai aminteşte de Voltaire; este oraşul luat cu asalt din nou şi recucerit contra lui Voltaire, cu tăişul ascuţit al sabiei de gentilom.“ Iată ce concluzie trăgea Faguet în legătură cu De Maistre: „Este spiritul secolului XVIII împotriva ideilor din secolul XVIII“. Ca om care neagă discursul revoluţionar, contrarevoluţionarul recurge la aceeaşi retorică politică modernă: făcând propagandă, Rivarol vorbeşte ca Voltaire. Contrarevoluţia începe cu intenţia de a restabili tradiţia monarhiei absolute, dar devine curând reprezentarea minorităţii politice în faţa majorităţii, angajându-se în competiţia constituţională. Contrarevoluţia oscilează între refuzul simplu şi angajare, care o duce în mod fatal pe terenul adversarului.


A treia trăsătură: ar trebui făcută o distincţie între contra- şi anti-revoluţie. Antirevoluţia desemnează ansamblul forţelor care opun rezistenţă Revoluţiei, în timp ce contrarevoluţia presupune o teorie a Revoluţiei. Aşa stând lucrurile, potrivit distincţiei dintre anti- şi contra-revoluţie, ne interesează mai puţin antimodernii (ansamblul forţelor care se opun modernului), cât cei pe care ar trebui mai curând să-i numim contramoderni, pentru că reacţia lor se întemeiază pe o gândire asupra modernului. Dar termenul contramoderni parcă nu este potrivit. Iată de ce vom continua să vorbim despre antimoderni, păstrând, totodată, în minte această precizare: antimodernii nu sunt orice fel de adversari ai modernului, ci sunt gânditorii asupra modernului, teoreticienii lui.


Teoreticieni ai Revoluţiei, familiarizaţi cu raţionamentele ei, contrarevoluţionarii – cei mai mulţi dintre ei, cei mai interesanţi – sunt copiii filozofiei iluministe şi adeseori chiar foşti revoluţionari. Chateaubriand făcuse pelerinajul la Ermenonville înainte de 1789 şi participase la prima revoluţie nobiliară din Bretania, în primăvara anului 1789; în Eseu despre revoluţii (1797), el admitea că Revoluţia avea şi multe lucruri bune, accepta ideea că ea datora mult Iluminismului şi-l ierta pe Rousseau de orice responsabilitate în ceea ce priveşte deviaţiile sale teroriste. Sub Restauraţie, el trecea drept iacobin în ochii carliştilor şi drept ultraregalist în cei ai liberalilor; până şi sub Monarhia din Iulie, opoziţia lui a fost, deopotrivă şi în mod paradoxal, legitimistă şi liberală; „Privirea i-a fost prea adesea orbită de iluziile care domneau în ambianţa epocii sale“, va regreta Barbey d’Aurevilly. Burke, un whig, deci liberal, se situase de partea coloniştilor americani în faţa Coroanei. De Maistre, vechi francmason, a rămas până la capăt un adversar al despotismului. Şi însuşi Bonald, primar al oraşului Millau în 1789, a trăit primele entuziasme ale Revoluţiei ca liberal. Baudelaire cerea, în februarie 1848, să fie împuşcat generalul Aupick, tatăl său vitreg, în timp ce Paulhan, devenit partizan al menţinerii vechilor forme de guvernare, amintea că fusese terorist în tinereţe. Adevăratul contrarevoluţionar a cunoscut beţia Revoluţiei.


Maurras, care nu era un antimodern, chiar dacă-şi începuse cariera în calitate de critic literar, a debutat în politică în 1898, denunţând ambiguitatea practicată de Chateaubriand: „Faptul de a prevedea anumite flageluri, a le prevedea în public, pe acest ton sarcastic, amar şi degajat, echivalează cu a le pregăti. […] Acest idol al conservatorilor moderni întruchipează pentru noi mai cu seamă geniul Revoluţiilor.“ Într-o notă, Maurras insistă asupra faptului că „Chateaubriand a rămas mereu ataşat de ideile Revoluţiei“, că „el voia, de fapt, ideile Revoluţiei, fără oamenii şi fără faptele Revoluţiei“, că „toată viaţa a fost liberal sau, ceea ce însemna acelaşi lucru, un anarhist“. Nimeni nu a rezumat mai bine decât viitorul conducător al Acţiunii Franceze ambivalenţa lui Chateaubriand faţă de Revoluţie şi de Iluminism, ambivalenţă care face din el un model de antimodern.



Antimodernii şi reacţionarii



Primii contrarevoluţionari fac parte din trei curente: conservator, reacţionar şi reformist.


Adepţii primei doctrine, conservatorii sau tradiţionaliştii înţelegeau să restabilească Vechiul Regim aşa cum fusese înainte de 1789, însă fără slăbiciunile şi fără abuzurile lui; ei apărau, potrivit doctrinei lui Bossuet din Discurs asupra istoriei universale, absolutismul integral, adică monarhia tradiţională aşa cum fusese ea începând de la Ludovic XIV, în plenitudinea autorităţii sale, limitată numai de cutume, de legea naturală, de morală şi religie – adică pledau pentru restabilirea unei autorităţi regale efective şi centralizate.


Adepţii celei de-a doua doctrine, reacţionară în sensul unui ataşament faţă de drepturile istorice ale nobilimii de spadă, deci faţă de un trecut mai vechi, se declarau favorabili pre-liberalismului aristocratic, adică libertăţii şi suveranităţii celor mari şi tari, înainte de aservirea lor sub monarhia absolută, pe care o trăiseră ca pe o tiranie. Din neîncredere faţă de centralismul clasic, era cerută, ca pe timpul Frondei contra lui Richelieu şi Ludovic XIV, o întoarcere nu la monarhia absolută, ci la „legile fundamentale ale regatului“ şi la vechile cutume, uitate încă din secolul XVII. Erau lăudate libertăţile feudale, înainte ca adagiul din secolul XVI: „Dacă regele vrea, dacă vrea legea“ să fi intrat în vigoare şi să fi impus „despotismul regal“. Erau regretate vremurile când regele ales era depozitarul voinţei poporului. Fénelon, Saint-Simon şi Montesquieu se declaraseră în favoarea unei întoarceri a Franţei la vechile sale instituţii. Activi în anii 1787-1788, în ajunul Revoluţiei, apărătorii drepturilor istorice ale nobilimii de spadă au fost iniţial favorabili Declaraţiei Drepturilor Omului, care ar fi protejat naţiunea împotriva unui despot, dar s-au convertit după noaptea de 4 august 1789 şi după abolirea privilegiilor, devenind adversari ai democraţiei şi ai republicanismului.


Ca şi La Boétie şi Montaigne, aceştia nutreau şi ei idealul unei republici aristocratice, ilustrată de Veneţia. Liberalismul, în definitiv, a fost invenţia unor aristocraţi, menită să-i ajute să reziste în faţa absolutismului în plină creştere al monarhiei, în momentul Ligii şi al Frondei, în cazul lui Corneille sau al lui Montesquieu: aşa cum remarca Paul Bénichou, „între Statul popular şi Statul despotic“, ei preferă „monarhia temperată, de modă veche“. Tocqueville înţelesese acest lucru încă dinainte de publicarea lucrării Vechiul Regim şi Revoluţia, a cărei premisă este, la urma urmei: „Nu a existat niciodată vreo nobilime mai mândră şi mai independentă în ceea ce priveşte opiniile şi faptele sale, decât nobilimea franceză din timpurile feudale. Niciodată spiritul unei libertăţi democratice nu s-a manifestat cu mai multă energie şi, aş putea chiar spune, cu mai multă sălbăticie, decât în comunele franceze din Evul Mediu şi în Stările Generale care s-au reunit în diferite perioade, până la începutul secolului XVII.“ Chateaubriand rezumase admirabil această înclinaţie profundă a aristocraţiei franceze de după Revoluţia din Iulie: „Eu unul, care sunt republican prin firea mea, monarhist prin judecată, bourbonist din onoare, m-aş fi acomodat mai bine cu o democraţie, dacă nu aş fi putut păstra monarhia legitimă, decât cu monarhia bastardă acordată nouă de nu-ştiu-cine“. Nu-i de mirare că asemenea cuvinte l-au scandalizat pe Maurras.


A treia tendinţă, reformistă, era cea a „monarhiştilor“ moderaţi, pragmatici, raţionalişti, admiratori ai anilor 1688 sau 1776, adepţi ai modelului englez, respectiv american (Mounier, Malouet, Mallet du Pan) – altfel spus, „constituţionalii“.


Dintre aceste trei doctrine, a doua este cea mai seducătoare din punct de vedere intelectual, inventivă şi cu adevărat echivocă, fiind singura contrarevoluţionară şi antimodernă, ideal-republicană şi istoric-legitimistă. Înainte de Chateaubriand, Montesquieu făcuse legătura între curentele reacţionar şi reformist din secolul XVIII, apărând, în acelaşi timp, întoarcerea la vechea Constituţie şi la o monarhie temperată prin existenţa unor corpuri intermediare. Iată o ironie a istoriei: modernismul lui Montesquieu, aşa cum este el ilustrat de democraţia americană, este rezultatul unei apologii a libertăţii feudale a prinţilor. În acest punct, între antimodern şi modern cu greu se mai poate face distincţie. „Există o filiaţie ciudată – sublinia Paul Bénichou la mijlocul secolului XX – între temele politice ale nobilimii nesupuse şi cele ale partidelor liberale din secolul trecut şi din secolul nostru“, apoi spunea că acest malentendu – această „neînţelegere“ – nu „avea să înceteze decât în 1789“. Dacă nu cumva Chateaubriand a prelungit-o până în 1848, Tocqueville până sub al Doilea Imperiu, iar Taine până sub a Treia Republică.


Atunci când Taine, în Originile Franţei contemporane, lucrare concepută după Comuna din Paris, făcea din Revoluţie o consecinţă a spiritului clasic, văzând o filiaţie centralizatoare continuă de la colbertism până la iacobinism, el redescoperea teza pre-liberalismului aristocratic. Este ceea ce-i reproşa Maurras, asociindu-l cu Chateaubriand în diatribele sale: „A numi clasic spiritul Revoluţiei înseamnă […] să-i răpeşti unui cuvânt înţelesul firesc şi să pregăteşti o cale spre echivocuri“, căci, pentru Maurras, Revoluţia „a venit dintr-o cu totul altă direcţie“: din Reformă, „vechi ferment individualist al Germaniei“, din „spiritul lui Rousseau“, care a „deschis era romantică“. Pentru Maurras, Reforma, romantismul şi Revoluţia alcătuiesc unul şi acelaşi lucru – sunt indisociabile. Şi Bourget adopta teza lui Taine în Discipolul (1889), atribuindu-i-o filozofului Adrien Sixte, unul dintre personajele romanului său: „Revoluţia franceză […] îşi are în întregime originea într-o concepţie falsă despre om, care decurge din filozofia carteziană“, apoi, la sfârşitul secolului, după afacerea Dreyfus, se situa pe o poziţie vecină cu cea a lui Maurras, legând Revoluţia de romantism, şi nu de clasicism.


Antimodernul – şi Maurras, după cum se vede, care intră în această categorie, poate servi drept contra-exemplu – nu este un adept fervent al clasicismului; există în el ceva dintr-un romantic, fie şi dintr-un „romantic întors cu spatele“ – epitetul aplicat de Thibaudet lui Sainte-Beuve – sau chiar ceva dintr-un decadent, precum în cazul lui Chateaubriand şi Taine, de care Maurras trebuie să se despartă în Trei idei politice sau în Amanţii din Veneţia, sau în cazul lui Baudelaire, sau în prima perioadă a operei lui Bourget. Antimodernul – precum De Maistre, Chateaubriand sau Baudelaire – compune greu: opera sa este aproape întotdeauna vag monstruoasă. Şi tocmai asta face din el şi un modern.



O Revoluţie contrară


sau contrariul Revoluţiei



Unele dintre declaraţiile timpurii ale lui Joseph de Maistre despre contrarevoluţie, din Consideraţii asupra Franţei (1717), sunt celebre tocmai pentru că atestă complexitatea mişcării şi confirmă necesitatea unei distincţii între contrarevoluţie şi antirevoluţie. Adversar al despotismului, cititor atent al Contractului social, De Maistre îi dă o replică lui Rousseau în chiar termenii acestuia, criticând Revoluţia cu argumentele revoluţionarilor: „Ce cereau, de fapt, regaliştii, când cereau o contrarevoluţie aşa cum şi-o imaginau ei, adică făcută brusc şi prin forţă? Ei cereau cucerirea Franţei; cereau împărţirea ei, aşadar, nimicirea influenţei ei şi înjosirea Regelui ei, adică masacre care ar putea dura trei secole, ca urmare inevitabilă a unei asemenea rupturi de echilibru.“ De Maistre condamnă fără echivoc recursul la armatele străine împotriva Revoluţiei; el vede contrarevoluţia ca fiiind viitoarea etapă a Revoluţiei, şi nu ca o întoarcere înapoi.


De Maistre propune un raţionament elegant: „Aproape toate erorile iau naştere din cuvinte. Ne-am obişnuit să numim contra-revoluţie o mişcare nedefinită care trebuie să ucidă Revoluţia; şi, pentru că această mişcare va fi contrară celeilalte, tragem concluzia că va fi de acelaşi gen; de fapt, ar trebui să tragem exact concluzia opusă“. Într-adevăr, lucrurile sunt mult mai subtile; Revoluţia şi contrarevoluţia aparţin aceleiaşi istorii şi sunt, deci, inseparabile: „…restabilirea Monarhiei, numită contrarevoluţie, nu va fi deloc o revoluţie contrară, ci va fi contrariul Revoluţiei“. De Maistre îl anticipează pe Hegel: contrarevoluţia nu va fi negarea revoluţiei – căci istoria este ireversibilă –, ci depăşirea ei sau preluarea unei ştafete. Pentru a face înţeleasă această dialectică, el recurge la figura retorică numită reversio sau antimetabolă – „nu o revoluţie contrară, ci contrariul Revoluţiei“ – repetare a unei suite de cuvinte într-o ordine diferită sau, mai exact, într-o ordine răsturnată, pornind de la un punct de simetrie. Într-o antimetabolă se spune ceva diferit cu aceleaşi cuvinte. Această figură – o regăsim în legătură cu antimodernul ca stil – creează sens, forţează logica şi deranjează cauzalitatea. Ea reapare curent la De Maistre şi este esenţială în argumentaţia sa (când spune că De Maistre l-a „învăţat să raţioneze“, Baudelaire se gândeşte la dialectica provocatoare a antimetabolei). Ea ţine de dialectica pedepsirii şi a regenerării, pe care-şi întemeiază el filozofia istoriei: mai târziu, va spune că, Revoluţia „fiind cu desăvârşire satanică“, contrarevoluţia „va fi angelică sau nu va fi deloc“. Această dialectică are drept efect paradoxal faptul că Revoluţia va ajunge să lucreze în folosul Monarhiei, rezultat scandalos în ochii celor mai mulţi dintre antirevoluţionarii obişnuiţi sau miopi, cu excepţia contrarevoluţionarilor antimoderni autentici, după modelul lui De Maistre, hegelian avant la lettre: „Dacă ne gândim bine, vedem că, mişcarea revoluţionară odată instaurată, Franţa şi Monarhia numai de iacobinism mai puteau fi salvate“. Antirevoluţionarul crede că monarhia va reveni din exterior; contrarevoluţionarul pariază pe Revoluţie pentru a aduce înapoi Monarhia.


Altă ironie a istoriei: Chateaubriand notează că prima Restauraţie, cea din 1814, i s-a datorat unui episcop apostat, iar a doua, cea din 1815, unui membru regicid al Convenţiei. Această pagină din Memorii de dincolo de mormânt se numără printre cele mai cunoscute: „Dintr-odată, se deschide o uşă: intră în tăcere viciul, sprijinit de braţul crimei – d-l De Talleyrand care mergea susţinut de d-l Fouché“.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul