Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Foe, fără sedimentele literaturii

        Geo Vasile

John Maxwell Coetzee (n. 1940, Cape Town) își trage obârșia dintr-o familie  afrikaaner. Studiile și le-a desăvârșit între Africa de Sud, Anglia și Statele Unite, de unde a fost expulzat ca urmare a participării la protestele împotriva războiului din Vietnam. În 1974 își publică primul roman, Dusklands, căruia îi urmează multe cărți dspre realitățile din Africa de Sud în vremea a ceea ce s-a numit apartheid.
El se dedică carierei universitare, iar în 2003 i se decernează Premiul Nobel pentru literatură. În prezent trăiește și predă în Australia.
Sincer vorbind, impresia ce-o lasă lectura romanului Foe (Humanitas Fiction, traducere impecabilă din limba engleză de Irina Horea, 2016, 216 p.) e cea a unei succesiuni sterpe și aride de fapte, obiecte și senzații. Cititorii gurmanzi, amatori de epic cu ingrediente senzoriale și lovituri de teatru, vor rămâne dezamăgiți, asemeni protagonistei înseși, Susan Barton.
Prezentarea versiunii feminine a celebrului personaj Robinson Crusoe – Cruso, cum este numit în această rescriere a nu mai puțin celebrei povestiri,  este amprentată de cel mai crud realism imaginabil. Revizitarea – mai bine zis rememorarea obiectivă – a insulei naufragiului este departe de a fi imaginea grădinii tropicale-luxuriante, de floră și faună, aproape prietenoase, unde omul își poate regăsi statutul său de bon sauvage, alături de Vineri, prelungire a naturii leale și îmblânzite. Insula pe care nimerește Susan, după ce s-a salvat de pe ambarcațiunea scufundată, înotând cu frica în suflet în valurile oceanului și apoi fiind pescuită la țărm și cărată  mai mult moartă decât vie de către alt Vineri la ciudatul sălaș al stăpânului său, Cruso, este ambianța dezolării aspre, crunte, ce rimează perfect cu toposul narațiunii ce va urma să se depene în acele locuri, lipsite de păduri și adăposturi, extrem de sărace, inclusiv în privința resurselor de supraviețuire.
Relațiile umane încercate de Susan cu cei doi locuitori ai insulei, Cruso și Vineri, reflectă această ariditate cvasiostilă a mediului natural. Dacă Vineri nu poate vorbi, dat fiind că e un aborigen african după toate aparențele, și-n plus un sclav căruia traficanții de carne vie îi tăiaseră limba, Cruso se limitează în a socializa cu femeia la minimum indispensabil. Eforturile lui rămân cam aceleași : asigurarea hranei zilnice și proiectul de terasare a pantelor învecinate cu marea. Cruso continuă în chip sisific să mute din loc pietre și bolovani, fără a semăna ceva, căci nu dispune nici de unelte, fie ele și rudimentare, nici de semințe.  Proiectul este menit din start, bineînțels, să rămână inutil.
Sterilitatea cvasiselenară a solului se transmite narațiunii înșelând așteptările cititorului care, printr-un paradox literar, se așteaptă la aventurile știute din cartea lui Defoe, la recontextualizarea acelei trame suculent-aventuroase. Dar vai, nimic din toate astea în Foe căci,  Coetzee, spre deosebire de Daniel Defoe, nu scrie  din motive de marketing economic... Așadar,  pare că filonul  principal al acestei rescrieri a unui roman celebru, rescriere inspirată din căutarea unui adevăr necosmetizat,  este tensiunea dintre cele două nivele narative, cel al jurnalului realist, nud, al lui Susan Barton, sublimat de mutismul lui Vineri, și cel al romanului.... profesionistului ficțiunii Daniel Defoe.
Raportul celor două polarități se relevă mereu în cumpănă, între aceste două extreme, întrucât punctul de vedere prevalent este cel al lui Susan Barton, adică al aderării la realitatea necontrafăcută, dar fără să se declare nicicând în conflict deschis. Susan este fascinată de “dușmanul” său foe, așa cum suna prenumele romancierului înainte de a fi fost înnobilat cu cea particulă De, și care înseamnă tocmai “rival, dusman”,  fermecată fiind de abilitatea creativă a autorului de fiction în sensul originar al termenului,  de născociri, de povești, în fond.
Arida și neatracțioasa proză a lui Susan Barton, protagonist-narator, se oferă cititorului drept o mărturie factuală. Fapt e că în peregrinările sale împreună cu Vineri, ea  nu-l abandonează pe acesta, nici după ce sunt salvați și restituiți lumii civilizate la Londra de o navă ce va să treacă întâmplător prin dreptul insulei naufragiaților. Milă, gratitudine, sacrificiu? În tot acest timp Coetzee rămâne consecvent nivelului zero al narațiunii pure, amestecând în creuzetul artei maximum de realitate și minimum de fantezie.
Peste această rescriere, ce ar semăna în parte cu o operă de restaurare, menită să elibereze povestea de crustele și sedimentele literaturii, restituindu-i patina originară fără artificii, se suprapune încă o operație metaforică, ce aduce atingere multor teme  specifice cărților lui Coetzee. Vineri, la nivelul subtextual, ar reprezenta personificarea condiției de intimă supunere, nu numai a Adevărului, ci și a ținutului din care provine precum și  statutului său de ființă a naturii, de rousseauian bon sauvage, aflat între inocență și suspiciune. Condamnarea sa la mutism ar întrupa astfel imposibilitatea de a vorbi celorlalți, lumii din afara lui, de a-şi mărturisi propria condiție, de a-şi dezvălui propriile origini, fără intervenția de mediere impusă de cultura păturilor dominatoare ce îmbracă hainele lui Susan Barton, “stăpâna” ce i se substituise lui Cruso (mort pe vaporul ce-i aducea spe Anglia), chiar dacă protectoare și plină de bunăvoință. Indolența și resemnarea lui Vineri, confruntat cu imposibilitatea de a comunica cu lumea exterioară, capătă valoare de simbol absolut, găsindu-și o posibilitate de evadare într-un fel de nebunie : un  dans autist pe o melodie monotonă de flaut, găsit în casa lui Defoe din Londra, ce-i conferă o oarecare licărire de expresivitate.
Toate aceste sugestii se materializează într-un text de o simplitate absolută, atât ca relatare, cât și ca urzeală sau stil, profund enigmatic, precum coloșii de piatră din insula Paștelui, de pildă: statici și indescifrabili totodată, fățuiți de stihii și milenii și misterioși în neclintirea lor.
RezultatuI : o lectură aspră și dificilă ce adesea îmboldește lectorul să se întrebe dacă mai are sens să dea pagina în căutarea zadarnică a unui sens al narațiuniii ce se sfârșește fără ca Foe (Daniel Defoe), găsit la Londra, să producă opera pretinsă de Susan; povestea sa nu va fi nicicând povestită. 
Lectura romanului Foe generează întrebări asupra rolului scriitorului și a comportamentului său față de narațiunea istorică. A scrie despre fapte ce s-au întâmplat cu adevărat, reelaborarea lor înseamnă deja o trădare. Așa se explică faptul că Susan suferă atunci când Defoe acceptă extrem de sceptic paginile ei de jurnal brut, ce nu lasă loc ficțiunii. În romanul Adam Bede, George Eliot, confruntându-se cu natura narațiunii, conchide: “Falsehood is so easy, truth is so difficult”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul